Isus Hristos nu are birou

Este pentru a doua oară când bat drumul Bacăului. De data asta, alături de un preot care, la volanul mașinii, ascultă Radio Trinitas. Nu merge prea repede - cuminte, respectă legile mirene, deși trăsura modernă ar putea da fiori de mândrie celor cu caș la gură dacă ar avea pe mână cheile minunii netrasă de armăsari care, pe vremuri, mânați de surugii cu harapnice, duceau boierii căftăniți spre trebile lor moșierești. Ne îndreptăm spre un lăcaș de suflet cum rar îi este dat orășeanului get-beget să vadă: Biserica purtând Hramul Sfinților Voievozi Mihail și Gavril. Și veți citi în cele ce urmează, de ce atâta sfiiciune și evlavie la creștinii care calcă în pridvorul acestei biserici. Printre ei, cu umilință, mă aflu și eu, păcătosul, cutremurat în ființă de cele trecute, cele de astăzi și de către cele vor veni la Sfînta Biserică de la marginea Bacăului.
Ultimatum de suflet îmi este dat de Pasărea Colibri, revărsată prin difuzoarele din mașină. O gânganie minunat însuflețită de muzica și versurile celor care încântă lumea, glăsuind mult mai repede decît bătăile de inimă ale trăitorilor pe acest tărâm. Cântă a fericire "Pasărea Colibri."

ÃŽncepe povestea

Părintele Ciprian Cloșcă mână încet limuzina al cărei motor nici măcar nu se aude. Toarce, acolo, sub capotă, precum un motan sătul de mâncarea dată de gospodina cu mânecile suflecate pentru dresul aluatului și învelitul sarmalelor, menite a se coace în ungher de lut. Spune Sfinția Sa: "Să știi că parohia este una dintre cele mai sărace, este un cartier muncitoresc." Nu l-am crezut, mărturisesc, eu stau în Cartierul Muncitoresc din Roman. Și gândeam că mai greu pentru trup și suflet nu se mai poate, decît în "Sallambo" a lui Gustave Flaubert. Mare greșeală, prost suflet!! Iată că se poate, așa dat-a Domnul Dumnezeu, numai El știe de ce a împăstorit aici un OM cu deplină credință, de două ori doctor într-ale filosofiei - știință a sufletului și a teologiei - știință a celor destăinuite taine ale credinței creștine .
Bonom, cu suflet de cristal, părintele îmi povestește din mersul trăsurii care duce înspre locul neștiut de sufletul meu. Mi-e frică, dar sunt foarte curios, meteahnă de jurnalist de știri. Îl laudă, e firesc să fie așa, oricare părinte își ocrotește puii săi duhovnicești. Are răbdare cu ei, îi dezleagă de toate păcatele și le vorbește pre înțelesul lor. Ba, cum cântă pasărea cu trup de libelulă, sveltă și iute, "voi rămîne cu voi încă două mii de ani".

Iubire și glas de pace

Ulițăm. Asta este vorba dreaptă. Mașina șerpuiește pe ulițe cu prundiș. Toamna a dat tăcere celor care viețuiesc departe de Hotelul Decebal. Departe și de Gară, unde, pe vremea dintre cele două răzbeluri, plecau oamenii la muncă, nu fără a se închina în toate diminețile la icoanele așezate la loc de cinste, spre Soare Răsare. Sunt case mici, unele adevărate cocioabe. Sărmani oameni în parohia părintelui. Cartier sărac. Numele străzilor spun aproape totul. Pe străzile Metalurgistului, Chimiei, Electricianului, Oțelarului, Proiectantului, bate vântul a goliște.
Cartier sărac și cu numele și cu traiul trupesc. Fabricile s-au închis, forfota din diminețile și serile care cuprindea cartierul a dispărut. Dar nu a pierit CREDINÞA. Părintele Ciprian Cloșcă și părintele Laurențiu Elisei, dimpreună cu epitropul Arvinte Pascal, laolaltă întru desăvârșirea trebilor de suflet și trup cu Constantin Bernevic, cel care dă glas clopotului, stau de strajă la PORÞILE CREDINÞEI. Sărmani cu trupul, bogați cu sufletul. Căci așa dat-a Domnul Dumnezeu, săracii cu trupul să fie mai bogați cu sufletul. Dacă ninge afară, așa cum se petrece acum, când scriu, săracul își va scoate plăpândul veșmânt pentru a îmbrăca pe cel care stă cu mâna întinsă, tremurând de frig și foame. Așa ar face părintele păstor Ciprian Cloșcă. Coboară din mașină preotul, făcîndu-și largă cruce când intră pe poarta Bisericii. Oftează a venire în Casa Sa. Mult umblat pe drumuri, părintele respiră aerul din jurul și din interiorul BISERICII. Majusculele își au rostul lor. A ajuns în CASA SA, aceea care este și a Domnului Dumnezeu. Mi-e rușine să îl întreb despre sfiiciunea și, totodată, puterea de stăpân care l-au cuprins la intrarea pe mica portiță a sfântului lăcaș. Tac și privesc. După ce în mersul drumului am vorbit despre alte alea, lumești, părintele a dat glas de iubire de semeni și vorbe de pace. Așa se cuvine în Casa Domnului.
Așa se cuvine în fața Sfântului Altar. Acolo unde poate pătrunde numai sfântul părinte, căci degrabă și mari paznici sunt sfinții pictați pe iconsostasul înveșmântat în culori calde, date de Dumnezeire.
Mă îndrumă spre cele sfinte, de fapt face așa ceva cu oricare enoriaș, fiu sau fiică a Domnului. Calitatea mea de scriitor al minunii numită "Vestitorul" contează prea puțin. Și nici eu nu pot a pătrunde în tainele duhovnicești cu încălțările, prefer a săruta poala icoanelor, cu largă cruce pe piept, în numele Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh.
Părintele îmi îndrumă pașii, așa cum o face cu toți cei dreptcredincioși. Văd capela mortuară, care, prin pictura sa, are menirea de a mai potoli urgia din sufletele celor care au văzut trecând dincolo de cele lumești pe dragii lor. O zugrăveală în calde și deschise culori așa cum trebuie să fie sufletele celor care s-au înălțat spre cele sfinte.
O bibliotecă modestă ca dimensiuni, dar bogată în spirit, întregește modesta sală, pseudo-pompos intitulată "Sală de protocol". Pseudo-pompos am zis, pentru că marile spirite într-ale credinței nu au nevoie decît de un locșor, sufletului îi trebuie nemărginirea dată de Dumnezeu. Și când se reunesc marele spirite, locul poate fi doar la Dumnezeu. Iartă, Doamne, trimiterea, dar Grădina Ghetsimani a rămas în Biblie. Isus Hristos nu avea birou. Acolo i-a chemat pe cei care aveau să îL urmeze. Avea o necuprinsă, nețărmurită dragoste pentru fiii Tatălui Ceresc. Și de aceea a fost răstignit, tocmai pe Crucea în care a crezut și a iubit-o, creștinește. Mă opresc aici cu al meu Credo, sînt nevrednic de a povesti sau a lua numele Domnului în litere.

Biserica

Intrarea este îngustă. Scumpă intrarea, vamă a sufletelor care, în necredința lor, doresc a ajunge în preajma Sfântului Altar. Sfântul lăcaș a fost modificat. Prin sârguința preoților parohi care s-au perindat, oftând a mulțămire atunci când au călcat peste drumeagul de la poartă, Biserica s-a lărgit. Nu de altceva, ci doar ca să încapă credincioșii, înghesuiți unul într-altul, bărbații de-a stânga și muierile de-a drepta în fața Altarului, așa cum îi vede Sfinția Sa, preotul și Domnul Dumnezeu. Căci invers se află muritorii față cu Dumnezeirea, muritorii fiind ai păcatului. Pe strane, doar nevolnicii, neputincioșii. Se face ora de slujbă. Bate clopotul și femeile își trag broboadele peste cârlionți, fetele își pun cununi de flori nouă peste cosițe, bărbații lasă deoparte dulama și îmbracă cioarecii cei buni, se acoperă cu pălăriile sau șepcile și merg, în pas molcom, spre BISERICA LOR. Intră cu evlavie și se roagă la icoane. În stânga Sfântului Altar, cum privești dinspre Naos, stau muierile cu pruncii aduși către încreștinare. Priveliște frumoasă pentru oricare dreptcredincios. Apoi răsună glasul preoților, deșteptând ecouri nu numai în turla Bisericii, cât mai ales în sufletele oamernilor. Zugrăvitele icoane se bucură în tăcere de bucuria oamenilor care bat mătănii, ploconindu-se cu drept în fața celui care este "Adevărul, Lumina și Viața". Lumânări se iau de la Panaghie, pentru licărirea cea dintâi sau cea de pe urmă. În rest, Dumnezeu cu marea Sa milostenie. Așa era în vremuri trecute, așa este și astăzi. Doar veșmintele s-au schimbat.

Recurs la Istorie

Vremuri tulburi au dat peste Moldova. Era pe vremea când parucicul Tudor din Valdimirești - funcția sa era de prefect, căci era boier sadea, deși istoria comunistă l-a transformat în simplu țăran - se revolta împotriva conservatorilor și declanșa Revoluția din 1821. Au mai trecut vreo câțiva anișori și, așa a fost să fie, la 1827 a poposit pe meleagurile Bacăului boierul Pavel Cristea. Împreună cu soția sa, Ana, bogați, înhorbotați în mătăsuri venite pe cămile de pe drumul Soarelui Răsare, purtând nestemate bătute în ferecătură de aur de giuvaergii napolitani, veneau din Corița, actuala Albanie. Au devenit stăpânii moșiei Izvoarele. Li s-o fi arătat noaptea, sub clar de lună, Îngerul Păzitor, căci, la deșteptarea de dimineață, după ce și-au spălat ochii cu roua fântânii, s-au gândit a clădi Sfântă Biserică. Au cumpărat, se pare de la negustorii lioveni, veșminte și odoare pentru Sfânta Biserică. Osârdia lor nu s-a oprit aici. Au ctitorit Biserică la Tamaș. Iconostasul, din lemn de stejar, destinat Bisericii din Tamaș a ajuns la biserica din Izvoarele. Tot aici a ajuns și un "curpăn", un candelabru cu 12 lumini, precum și o tiplată - tăviță din alamă. Restul s-a pierdut în negura timpurilor, a războaielor și vrăjmășiilor care au măcinat omenirea.

Cântă a cântare Mircea Baniciu: Ia un fluture din Soare, puneți-l în păr, ca pe o cunună de măr. Acolo se află Sfântul Isus Hristos, și în fluture și în floarea de măr. EL se află peste tot, nu numai în cel mai sărac cartier din Bacău. EL se află în sufletele noastre, ale tuturor. Pentru că Isus Hristos nu avea și nu are birou.