Ah, cât de adâncă-i liniștea
acestei nopți fumurii!
Foșnesc în mine tăcerile toate,
ca vântu-n frunzișul de toamnă...
...ca nisipurile când apele mării
scăpate din poalele Lunii,
cad neverosimil spre
loc de odihnă și pace.
Cerul, imens candelabru,
se leagănă amplu în spațiul lui Nitsche,
atârnând oarecum nesigur de
invizibilul fir al eternității,
luminând ca nici o altă dată
și din idei mai vechi,
se scutură gânduri care
n-au putut ieși la lumina
pe care alții pretindeau s-o dețină.
Și totuși; noaptea aceasta nu este
o reală iluminare; genună încă
mai este și încercare continuă să
fie celor cu gânduri înalte.
Ar mai fi cineva care ar dori
s-o străbată cu mine?!