cineva își strigă numele
printre noi și există în asta
o rușine peste care nu putem trece
abia dacă spre seară
s-ar încumeta vreun altul
să-l ia de mână să-i arate
cum de departe ea ca un stâlp
de sare ne privește dintr-o
insomnie de care nu se va vindeca
niciodată