la zidul plângerii am pus o piatră rotunjită de ape îndelung trecătoare
din piatra aceea spre primăvară a încolțit
luna rotundă a distanțelor noastre

am lăsat în urmă bărbați zvelți cu tâmple albind depărtări
lupi de stepă în vânătoare aprigă
mereu am privit uluiți spre nepământeana noastră naștere
din cercuri roșii am aprins lumini de veghe în praful nopților

câte imperii am preschimbat în cenușă
câte cuvinte ne-au murit în somn
lanuri întregi de floare-soarelui și de maci am secerat cu ochii noștri
prea tineri odată

vocile noastre nu au strigat și nu au rodit la timp potrivit
rănile s-au închis în tăcere
vulturii s-au săturat cu inimile noastre sfârtecate de neputință
am încărunțit așteptări cu lanțuri de aur
purtate în marșuri forțate spre teritorii străine

uriașelor porți închise le-am fost tandră mirare
și orbilor ochi lumină

apoi înspre soare am privit goi sterpi și fără de semne
cântecul nostru s-a revărsat în afară și ne-a ucis
în cele din urmă