Satană, dulce armă, din negură de viermi,
Prin turuit de clopot, spre moarte tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se descompun castanii, de moarte și de vânt;
Formez cu morții coruri, îngân numele tău,
Te chem mereu în șoaptă: tu vei muri mereu.

Când voi muri, păgâno, în creștet să-mi înfigi
Scaieți amari și negri ca să-i împung pe sfinți
Și trupul meu cu silă și greață-ai să-l îngropi
Iar din pelinul vieții ai să-mi arunci trei stropi
Să-i simt chiar și atunci umbrind normântul meu...
Voi vrea să mă răscol, dar voi muri mereu.

Și dacă împreună va fi ca să murim
Să nu ne ducă-n negre zidiri de țintirim,
Mormântul să ni-l sape pe fundul unui râu -
Ne-nghesuim în vidul aceluiși sicriu;
Lăsând lumea în doliu, vei sta pe trupul meu
Cum m-ai iubit atuncea! Noi vom muri mereu.