deschide rodi cea durdulie, cântăreața de cor poarta verde cu țepii detașabili
pe care ea, ca administrator de bloc i-a comandat.

normal că pe vremea când era o femeie singură
se temea de boschetari și de hoții agresori care îți intră vara prin balcoane direct în casă.
se întoarce se uită prin curte, senin și soare, trage o raită pe la florile cele sădite
la pietriș, se sucește puțin în stânga.
toate acestea sunt flashuri, cât ai face cadrele unui film de scurt metraj
dar dă cu ochii de un chip și cam de acolo începe conflictul.
în locul mamei, stă la fereastră fata ei și rodi cântăreața ncepe să tremure.
de la etajul unu țipă chitări electrice printr-o ușă deschisă brusc.
fata pare înțepenită în umbră, privește în gol sau privește în plin chipul rodicăi.
mă cutremură toți fiorii când mă uit la copila aceasta în doliu.
parcă moartea stă cu flotant la apartamentul cinci
unde nu demult strălucea o casă plină și veselă.
am vârsta memei ei, mă bucură viața și ce pierdere.
are doar patru pisici, i se înghesuie, pe rând în brațe.
seamănă cu o vrăjitoare dintr-un unghi, din altul, cu o maică.
ce ochi încercănați, ce blesteme, abia pot să o privesc.
își aude rodi undeva în surdină vocea, ca un rol de off, oftând.
să o aibă îngerii în pază, mai spune și zice un amin, pe limba ei cântată.
în alte flashuri mie mi se pun în palmă boabe care dintr-un unghi par a fi de grâu
din altul, de aur și pornesc la drum drum.
se împiedică rodi și trece mai departe.
între închis și spațial, moarte sau resemnări, filmul vrea să arate că există
încă o dimensiune cu două capete de drum.
apoi urcă rodi scările, se preface în umbră și trece prin balconul ei închis.

închide rodi cea durdulie, cântăreața de cor ușa apartamentului ei
în care o așteaptă omul iubit.

se aude fâlfâit de aripi, ennio moricone cu melodia finale.
streșinile se umplu de porumbei.
pentru un timp și cântăreața dar și chiriașa cu flotant și-au luat gândul
de la ochiul de sticlă al ferestrei mele.