În delirul dimineților intunecate
de nesomn și picuri mici de ploaie
tramvaiele aleargă nebunește
pe piatra cubică alunecoasă și umedă
iar gândurile șiroaie
cu gust de viață crudă
m-atacă mișelește!

Să fiu eu oare solul
mult așteptat de soare
să vin cu vise triste,
să-l mângâi când răsare?

Un bec lucește straniu
într-un crepuscul rece
când griul iar încearcă
pe negru a-l întrece.