Picătură cu picătură via noastră crește în bob,
se mustește iubito și,
strângându-se în bardace,
în carafe de sticlă
de abur opace,
șade ciorchinele gâlgâit
pe masa nunții noastre.
Îți pătezi colțul gurii cu aburul roșu,
un fel de sânge,
cu lacrima de teamă din ochiul ce plânge.
Te joci cu inelul proaspăt pe mână,
îl privești așa cum privește
frunza de viță în var-o furtună.
Îți ascunzi obrazul oval
sub neprihănitul voal,
și sprânceana curioasă
ridicată spre lună,
sub cunună.
E seară,
în camera noastră curată
atingerea mea începe să doară.
Baldachine și temeri și vlagă
stau frânte într-o parte,
întregul e-n noi,
în pântecul tău rodit,
în bobul nostru de viță iubit
și-n via sădită de noi astă noapte.

Pan
1.10.2002