ÃŽn deznãdejde, ne privim
Cu ochii mari întrebãtori,
În liniște ne tot gândim
Cuprinși fiind, iar de fiori.



Vedem oriunde, doar trãdãri
Așa ne sunt a noastre firi
Și aÈ™teptãm mereu, salvãri
Cãci toate sunt dezamãgiri.



Și dacã, de durere plângem
Și ne trezim cuprinÈ™i de teamã
Pe rând speranțele, le frângem
Cu liniÈ™tea ce se destramã.



ÃŽn disperare, ne privim
Cu ochi ce n-ascund tresãriri,
Iar cele câte le vorbim
Sunt chiar numai dezamãgiri.



Și pretudindeni, ne-nÈ™elãm,
Cãlcãm brutal pe sentimente,
Cãutãm mereu, doar sã aflãm
Ce-i viața-n bucurii frecvente.