O să compunem o poezie împreună,
este simplu,
nu trebuie să te chircești de emoție
sau să faci cine știe pe unde comoție.

Șezi pe vine,
pe scaun sau pe mine,
unde-ți este mai comod,
unde se simte
spiritul tău mai slobod.

Nu ai nevoie de pană
ci de o iubire,
o primăvară
sau o rană,
de o iluzie
care să-ți vină turnată în venă
ca prin perfuzie.

Trebuie să amețești,
să nu poți să aduni unu cu unu
ci doar pere cu mere,
una cu unu,
copaci cu oale
și neapărat
puțin de pătrat cu multe ovale.

Nici foi nu-ți trebuie,
nici prea multe cuvinte
și sincer vorbind nici prea multă minte.

Îți trebuie o căciulă largă la gură,
ca o fântână,
ca o mamă primitoare și bună,
în care să arunci sentimentele,
să o scuturi
sau să o freci de piept
sau pe subsioară,
depinde unde te mănâncă a poezie,
să fii niciodată la fire deștept
și să le lași să cadă pe unde apucă,
ca picătura de ploaie,
mai bine ca grindina sau cometele
și va curge versul în repezi șiroaie.

Vei pune odată un punct,
de obicei la sfârșit
ca să nu te întinzi,
să nu fi poet până-n pânzele albe
sau infinit,
vei fi epuizat,
dizolvat în cele scrise,
socotit nebun,
căutător de vise învinse.
Să nu disperi,
să nu-ți pese,
poezia ta a plăcut unora puțin
altora mult,
mult!

Uitasem să-ți spun esențialul,
secretul sau șpilul,
să nu ucizi niciodată în tine copilul.

Pan
04.12.2002