Ea imi arata oamenii-oglinda
si strazile Parisului,
eu fotografiam ca un nebun
cosurile de gunoi, si reclamele de pe panouri,
si fetele goale, insemne ale nepasarii,
si digurile ridicate ca un fel de a spune
"Atat!"

Camera ei era acoperita de perne,
le aruncase pe toate de pe pat,
mergeam pe ele, ne impiedicam, si in genunchi
poeziile noastre pareau a fi primele
scrise vreodata in acest oras.
Totul dublat de un sirop gros,
de visine.

Incercam sa nu ma uit la tricoul ei alb,
pe care literele unui cuvant fusesera
trecute cu rosu,
nu avea sens daca il priveai in oglinda,
trebuie sa il citesti invers, ca pe o vraja,
strapunsa in doua locuri de un fel de chemare
anulandu-se singura prin staruinta.

Eu ii citeam jurnalul cu coperti albastre
atunci cand nu era atenta, atunci cand deschidea fereastra,
pentru a-i striga fetei din caminul din fata
sa se imbrace, sa renunte la gimnastica,
sa dea mai incet muzica, sa stinga lumina,
sa nu mai fie atat de nepasatoare cu trupul ei dorit
de jumatatea din dreapta a camerelor de baieti.

Ea imi arata sertarele noptierei,
cu atatea nimicuri, si resturi de ambalaje
de medicamente din boli trecute,
eu zambeam superior si as fi vrut sa ma aplec
sub pat sa ii caut si gasesc triumfator
perechea uzata de papuci, "Aha!",
n-ai aruncat-o...

As fi putut sa dorm printre toate pernele astea
dar ultimei poezii din noaptea aceea
nu ii gaseam rima.
Aveam doar un vers, al ei sau al meu,
ma simteam vinovat, caci printre oameni-oglinda
si fete dorite, si caiete albastre, si sirop,
ramasesem lucizi.

..................................................

A, da, pentru "timpan"
poate cea mai buna rima ar fi "tipam".