colibele noastre de lut,
nu ne trimit nicicand spre inceput;
colibele noastre se clatina triste
dorind macar un ceas sa mai existe.

nu ne-am mutat,
nu ne-am dorit,
am inviat
si apoi am murit.

nu vom mai fi,
nu vor mai fi,
strambe colibe
si fosti copii.

colibele noastre de lut
ne implora din drumul spre maine,
cu gustul acrelii din paine
sa incercam s-o luam de la-nceput.