E vremea cucilor.
Fiecare pasăre
cu aripi sau picioare lungi,
albastre, negre sau cu dungi,
își păzește cuibul.
Singuratecul
își dăruiește odraslele încarcerate rotund
în sentimentul profund,
orfan,
cu picățele și calciu.
Iar păsările,
fiecare pe limba ei,
alungă blestemul singurătății
ce ar putea să le calce pragul de paie,
de parcă n-ar sufla vântul la toate-n odaie.