Limbile de foc
isi ard nemurirea undeva
la portile portului,
nimeni n-a avut curajul
sa le incerce suferinta,
sau daca au incercat-o,
ea s-a inecat in valuri
fara speranta reintoarcerii.
Nimeni nu mai sta pe tarmuri
pentru a incerca apa
cu degetele picioarelor,
pescarii au pierdut pestele
din adancuri,
luna si-a pierdut razele
in tulburatoare valuri
de meduze...

Incerc sa suflu
peste nemarginirea marii
si mi-e frica:
malul imi inghite rasuflarea,
vantul imi ravaseste gandurile,
eu am pierdut ca si ceilalti
un fel de a fi.
Si limbile de foc poate ca
ar mai vrea sa-si arda nemurirea
din prea plinul meu...