era o ea oarecare, femeie, uneori poeta
in rochia ei dantelata si pantofii brodati
semana cu un timbru dezlipit de pe plic
cand avea chef de trait iesea pe strazi
alegea din multime unul, la intamplare,
il ducea pe o pajiste ca oricare alta, populata de vise
maronii, albastrui, sau ce culoare or fi avand
numai acolo ea isi scotea pasarea-lira din piept
o punea sa le cante arii cu tremolo in si bemol
uita mereu ca e alergica la bemoli si ii ies pe piele
eruptii de sentimente rosii cu margini albe
cum-necum, iubirea se resorbea in timp
uneori vantul canta la harpa si ei nu mai stiau
daca fosneau ierburile sau poeziile

doar cateodata, sunetele o izbeau cu fruntea de nori
si sangera viermi rosii de matase, atat de necesari
pentru a tese borangicul cuvintelor
ea atata stia