Bezmetici, pășind în gol printre întâmplări,
ne-am întâlnit ieri
pe marginea zdrențuită a lanului de secunde.
Rătăciți amândoi din povestea vieții noastre,
tu, copil bătrân cu ochii de noapte,
eu, umbră tăcută a copilăriei pierdute,
ne-ntoarcem acum, pe rând, în rădăcini,
mestecându-le cu încăpățânare oasele.
Oameni ai pământului, ne suntem ecouri prelungite
ale rugăciunilor răsărite cândva, dintre timpuri,
din degetele nemuririi.
Azi, cerul ne acoperă cu aripi de îngeri,
patimile ne sunt străine încă,
ceasurile tac, ascunse între șapte culori,
sufletele, lujere înalte, se împletesc în mirări,
iar noi, evadați din corsetul seminței,
așteptăm cuminți, sprijinindu-ne în ploaie,
încolțirea în unu.





8 iulie 2003