nu avea nume, vecinii il strigau omule
saluta clipind dintr-un ochi rasturnat
cu celalalt cantarea distanta de la finit la infinit
mainile ii erau albe, naravas de albe, muscate
de harpiile cu care se lupta zi de zi pentru suflet
nu avea prieteni, dar casa ii era mereu plina de
femei cu sanii rotunzi, plini de vise,
fecioare inalte, transparente, usor rosietice,
batrane de portelan, stralucind sidefiu
veneau goale si plecau cu duminici in brate
nimeni nu stia de unde facea rost de ele
il pandeau, ascunsi in spatele cuvintelor
l-au surprins noaptea cu mainile naravas de albe
cufundate pana la coate in sensuri
cocea poezii in spuza de stele

il mai vad, cand si cand, printre alte fiinte banale
hei, omule, coace-mi si mie o poezie!
el clipeste siret dintr-un ochi rasturnat:
duminica, draga mea,
duminica...