Ploaia te vindecă de veselie.
Apoi mahmur fiind, deși trăind refuzul
altui pahar, vei gusta umbra amețitoare
a leșinului bahic.
Și vei muri dorind o altă viață,
la fel - lipsită de rațiune -
dar plină de senzații apriorice.
Purtând lumea sub aripi
te îndrepți spre neant,
pentru că, deși porumbel divin,
cuibul cald te-a corupt
transformându-te în guguștiuc,
lipsindu-te astfel de nemurire.
Și zbori din ce în ce mai greu
cu penele muiate de ploaie...
aproape că te prăbușești...
Și mori dorind o altă viață
în cuibul tău abstract și uman!