Știam eu că frigul preferă
să se așeze pe noi ca pe niște reptile
știam eu că pielea spatelui nostru e cel mai bun loc de iernat.
Prin noiembrie sângele-n noi e
ca și pus la murat și totuși astăzi...
Astăzi frigul te-a apucat strâns de mână.
L-am văzut învinețindu-ți verigheta
în bătaia dementului soare cu dinți —
urgia oricărei terase — și m-am aplecat zgribulit
căci frigul își căuta de lucru în jurul gâtului meu
subțiindu-mi fularul.
„Și unde ți-s amigdalele, dragă?”

Apoi a trecut pe aici un fel de om al muncii,
cu pieptul dezgolit, răsturnând câteva mese.
În despicătura cămeșii
i-am văzut primii țurțuri mici de gheață
acoperindu-i inima și zornăind a iarnă grea.

Știam eu că la minus două grade la sol
și zero grade la suprafața pielei
începem a înainta cu pași de reptilă —
am mai văzut eu ierni viforoase
troiene cât casa și oameni-reptile tremurând în numele Domnului
între ușa casei și ușa bătută de vânt a privatei...

Și totuși ce frică mi-a fost azi la terasă
când am dus mâna la ceafă și am găsit frigul așezat
acolo în straturi ca pe grumazul
mamutului adăpostit din mila înghețului veșnic
sub vânturi polare, iar tu n-ai mai rezistat,
n-ai mai putut să mă vezi zgribulit
ai zis să-mi i-au ceașca foaia și pixul și să intrăm înăuntru...

Deși pe la amiază încă mai era toamnă.