Cât de frumoasă și singură măturai toate frunzele,
lepădai toamna de ele ca de însângerate piei,
cum curățai tu, putred de frumoasă, pânzele
și mucegaiul din camera tăiată de alei.

Pe nimeni n-am văzut să șteargă șosele de ploaie
atât de frumoasă ca tine îmbrăcată în gene,
cât de sublim împleteai tu lacrimi șuvoaie
pe bulevardele reci, separate de perne.

Crengi multe, uscate, superb aruncate de tine în foc,
cât de adânc si târziu îmi intraseră-n sânge,
ghețurile de octombrie gri ce regește-și fac loc
peste irișii tăi ruginii, pe când crivăț ne-ajunge…

Cât de frumos m-aruncai, cu gunoiul mâlos, la container,
parfumul tău fin ascundea a mizeriei boare,
a venit toamna, mi-ai spus, pe când mai plutea-n aer
numai cenușa bluzei tale avertizoare.


30.10.2003