Dor aprins mă pârjolește frenetic,
pustulându-mi îngrozitor epiderma.
jăratecul mă invadează onctuos
pe Poarta cea Mare a Firii.
Am nevoie de Apă, Doamne, să mă sting, sau
Am nevoie de Lemn, să mai ard!
mai aruncă,
Doamne,
peste focul chinuit al robului tău
combustibil de om drag...

De jos mă cheamă zâmbind sardonic
neagra arătare in haine purpurii de catifea:
« O vrei, ia-o: arma mea! » (cinci sute de mii în cap)

Iubire nestinsă, dor nesfârșit,
cu banii ăștia vei mai arde un timp,
pe urmă iar va trebui să mă-mprumut.