Iarba ținea picături de apă, care reflectau într-un spațiu minuscul
ba cerul nesfarșit, ba fața vreunei gângănii vanitoase aflate în trecere
dar iata, pădurea arde! Nu.. iar soarele ardea în schimb pe cer… (ce iluzie)
și am apărut eu, care am spus ierbii să se usuce, am adus nisipul de Duminică grea
totul era acum gol și prozaic... gângăniile... ele mai treceau și găseau un strop
din sudoarea mea, și se oglindeau încă, vanitoase, în trecere, către...
apropo... unde vă duceți, gângăniilor?