Poemele singurătății

I
Pașii tăcuți ai liniștii interne s-au deshidratat.
În mine zace-acum (poate dintotdeuna?!) ceva ciudat:
Un ciclon auster evoluînd rapid spre tărîmuri
Nepătrunse. Poate nici de mine. Albe drumuri ...
Stau întins în pat ți veghez. Cerul, camera ... pe mine ...
Creierul meu uită parcă, înfiorat de atîtea destine,
Oboseala de zi cu zi, adunată în cantități imense.
Uită, hrănindu-se cu vise interzise, și dense. Dense ...

Căci cum pot fi ele altfel decît „interzise”?!? ...

Ea nu-mi dă nici voie, nici răgazul necesar, să gîndesc
La lucruri atît de ispititoare, necum să le mai iubesc.
Autoritatea ei e fără margini și fără egal. O simt
Plutind. Prin mine, peste mine, cu mine ... ca un vînt.
Creierul meu uită, dar uită între gratiile de aur ale
Autorității ei. Și visele sînt din ce în ce mai pale. Pale ...

Și totuși, mă întreb dacă visele pot muri?!? ...

Lupta dintre creierul meu și sufletul meu (sprijinit
În ascuns, sau pe față, de ea) a fost dintotdeauna infinit
Ocean, în plin zbucium. Căutîndu-și din ce în ce mai disperat
Maluri ipotetice, maluri legendare sau ... care n-au existat!
Un ocean paralizat între forța adevărului care
L-ar absoarbe, ca pe o imensă picătură inutilă de visare,
Și forța paradoxului viu, care ar identifica nebănuit
Propria-i ciudățenie inexplicabilă, liman gratuit.
Paralizat de frica de a nu știi vreodată malurile.
Fără să mai pun la socoteală și valurile ...
De ce mai multe ori, de fapt de foarte multe ori,
Sufletul meu rebel a cîștigat lupta. Și a pierdut. Nori ...

Să fie, oare, toți oamenii, cu suflet, singuri?!? ...

Ea. Ea e singura care, sincer vorbind, nu m-a dezamagit
Niciodată, nu m-a izgonit niciodată, nu a trișat, nu a mințit.
Prietenia noastră a început cînd eram mic, poate
Prea mic. NU știam prea bine cine, ce este sau ce-aș scoate
De la ea, dar am simțit că alături de ea e ... bine ...
Și-atunci, unicul meu destin a părut încărcat de destine.
Apoi s-a întîmplat ca, de multe ori, să ne certăm.
Să ne spunem cuvinte grele, să ne îndepărtăm ...
Dar nu putem rezista mult în afara autorității ei
Tandre. Ea mi-a fost școală, adevăr, biblie și zei.
Nu puteam sta în afara grijii ei materne pentru suflet,
Pentru sufletul meu. Ea m-a născut a doua oară. Ca poet ...

Să fie, oare, blestem sau binecuvîntare SINGURÃTATEA?!? ...

II
Pași infiniți se pierd
Pe buzele tale,
Romantici ca
Roua sărutării tale,
Aidoma unor vechi
Poeme eminesciene.
Roșesc sub buzele tale.
Ce-i iubirea?!! E o
Dragoste care nu se face,
E o stare care nu se lasă rostită.
Furtuna ascunsă, ca
Privirile inocenței tale.
Gravitatea iubirii e roșie.
Ca și umorul său.
Junioara din tine lasă
Loc, în fața mea, Femeii.
Muncesc în timiditatea mea
Naivă, aidoma unui ideal într-o
Ogivă de speranță. Și TU?!? ...
TACI. Și mă iubești. Și cu dragoste.
Pași infiniți se
Pierd pe buzele tale ...

III
... „Fulguielile divine de șoapte
și dezmierdări îmi ning
sufletul buzei. Sînt ars
de sideralele tale buze.
Și tu taci. Tăcerea ta
geme în mine ca un cor de
ursitoare, ca un copil
îngînîndu-și lacrimile
cu frica. Și mă privești.
Privirea ta mută, flămîndă,
stingheră, ascunde în ea tot,
absolut tot analfabetismul
dragostei tale de fecioară.
Iar eu, pîngărind cu mîna
gestului meu candoarea
privirii tale, solfegiez alintul
meu pătimaș pe ochii tăi
încremeniți în mirare și așteptare,
pe părul tău, pe gîtul tău
gingaș ca o metaforă a lebedelor
venețiene. Și tu?! Îmi rănești
palmele atingîndu-le. Un fior
fluieră și șuieră prelung prin mine” ...
Și cad.
Nu mai suport povara
Amintirii tale ...
... Sînt SINGUR! ...