Nu se putea construi mai mult,
bucățile de sânge îmi ajungeau la brâu
iar cele de suflet,
cărămizi rotunde,
tot roșii,
mi se îngrămădeau până unde ar fi trebuit să fie
un râu,
lumina ochilor.
M-a lăsat neterminat,
ca o bucată de nimeni cu petice,
brunet,
desenat pe imaginea lumii,
singură și ea
cu mine în pântece.
Umblu pe bile de aer,
jumătate om-jumătate altceva,
prin gândurile tale,
prin visele tale
în care tot curgi către ziuă,
când înjuri demiurgi
și pe jumătatea ta,
care ar fi trebuit să fie pe aici,
pe undeva,
până acum.

Pan
09.02.2004