Toiagul, ca și frica, mi le rezem pe drum
Atunci când nici drumul nu are ce să-mi facă
Atunci când drumul duruie de frică
Și tremură copacii din pădure
Și-și smulg de disperare și lumina frunzei
Atunci când din pădure se-aud timid hăitașii
Pentru-nceput și-apoi, din ce în ce mai tare
Un sunet lung de goarnă ce spaima o-n-miește
Un sunet lung de goarnă ca de sfârșitul lumii
Și-atunci ai mei ochi fără de pleoape
Ochii mei de vânat, de veșnic hăituit
Văzură hârci călare pe caii cei scheletici
Trecând în goană cadavre putrezite
Și-aținându-mi calea și mult dându-mi târcoale
A Iadului mari umbre, a Iadului ispite
Și cărți ce doar coperțile aveau
Și cu cotoare groase caii călăreau
Și saci cu bani de aur și sacii cu iluzii
Și morți și moarte cu alai de seamă
Iluzia bucuriei să nu li se destrame
Veșminte-mbelșugate ce le curgeau pe oase
Și-n fruntea lor ca însuși Moartea
Ca însuși destinul Hallequin
Și-atunci am înțeles
Că stinge raza lunii și tremură și stele
Acest alai năprasnic și fără de sfârșit
Că sperie și duci și regi, femei frumoase
Văd pielea cum se trage spre loc a face la os
Văd carnea cum desprinde și cade ca spălată
Și înțeleg odată ce nu e de-nțeles.