Scriu. Scriu că visez. Visez că scriu ceea ce visez. Scriu cum visez că scriu ceea ce îmi închipui că visez. Scriu că scriu cum visez că visez. Îmi închipui visul în care scriu despre ceea ce îmi imaginez că visez. Și închipuirile ar putea continua, în vis, la nesfîrșit.
Îmi închipui că tu exiști, că te gîndești la mine, că mă iubești, îmi închipui că tu îți închipui că eu exist, că mă gîndesc la tine, că te iubesc, îmi închipui că tu îți închipui că eu nu știu că tu exiști și că mă iubești (așa cum îmi închipui eu), că îți închipui că eu nu știu că tu îți închipui oglinda mea care îți imaginează chipul așa cum ți l-ar fotografia.
Îmi închipui toate acestea, pentru că nimic nu știu din toate acestea, și atunci inventez, îmi închipui, imaginez, visez, inventez adevăruri închipuite, visez adevăruri inventate, îmi închipui existențe imaginare, cu nimic mai puțin adevărate decît celelalte.
Pentru ca tu să exiști, eu trebuie să îmi închipui asta. Pentru ca eu să exist (închipuindu-te), tu trebuie să îți închipui că eu exist. Realitatea trebuie ajutată, asistată, trebuie stimulată, realitatea trebuie trezită la irealitate, la irealitatea care o poate salva de la moarte.
Realitatea nu poate exista fără tine, fără frumusețe, fără vise, ea nu poate exista dacă eu nu îmi închipui (că tu îți închipui că eu îmi închipui) că tu exiști, că te gîndești la mine, că mă iubești și îți închipui că eu exist, că mă gîndesc la tine, că te iubesc și îmi închipui la nesfîrșit toate acestea, inclusiv acest sfîrșit:
Dacă aș ști adevărul, nu aș mai avea nici un motiv să mi-l închipui.
(Ce bine, totuși, că oglinda mea îți imaginează chipul așa cum ți l-ar fotografia!)