Ninsoare de mai


Aplecându-și ramurile
îmi înverzește
dintrodată seninul
și îl mângăi cu privirea
ca și cum i-aș vedea
frunzele
întăia oară.
Mă lipesc de el ;
o furnică grăbită
în drumul ei către soare
îmi gâdilă obrazul
devenit una cu trunchiul
ce-mi respiră în ureche
prin muguri.
Ascult și mă cutremur
câtă singurătate poate să încapă
în sufletul vegetal.
Mă întorc și mă scutur
Pe pleoape și în păr
mi-au nins
în plină primăvară
albe petale
de zarzăr.