agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-08-24 | |
Sufletul ei e ca marea,
mereu în mișcare neobosit și adânc. Valuri de neliniște trec prin el fără să lase urme ca pașii unei fantome singuratice. Marea nu e oglinda ce ar vrea să fie, nici nu are nevoie să fie izvor. însetat, poate, ai vrea să bei; marea însă e sărată ca lacrimile, și chiar amară uneori... Atunci când obosit de prea mult drum vrei să te răcorești scaldă-te, călătorule, în sufletul ei dar nu uita că valuri de neliniște și tristețe pot să te înghită oricând fără măcar s-o știi, sufletul ei e marea cea care cuprinde tot ce vor valurile ei... Sufletul meu e cerul cu calmul lui dinaintea furtunii; e visul de zbor, și de cântec de păsări, urcând spre vârful unui munte și ai putea să crezi că îl poți atinge... Cu vântul de nord ca singur tovarăș cerul nu e nimic altceva decât o poartă spre răceala siderală a stelelor și spre soarele care încălzește orice suflet înfrigurat; dar stelele sunt mult prea departe pentru a le atinge cerul însusi iar soarele încălzește uneori prea mult... Culoarea cerului e albastră la fel e și a mării, și a viselor ce se-mplinesc rareori. sufletul meu e cerul care plutește deasupra oceanului de gheață... Furtuni venite din mare pot uneori să sfâșie cerul și atunci chiar și soarele se ascunde de frig dincolo de nori negri de neliniște și tristețe... Lipsit de căldura lui cerul se întunecă și își plânge amarul cu lacrimi de ploaie. Marea iubește ploaia, e trup din trupul ei; ploaia leagă cerul de mare cu săgeti de fulgere. Fulgerele lovesc marea dar sfâșie cerul ca pe o pânză de corabie uitată de vremuri... Marea și cerul ar fi putut fi una aceeași culoare aceleași furtuni și țipete de pescaruși visând de zări albastre, însorite, linia orizontului ar vrea să scufunde cerul în mare, am putea s-o credem privind-o, și totusi orizontul le desparte marea și cerul nu se pot întâlni niciodată decât de cealaltă parte a lui. Până atunci cerul se va reflecta în mare, mereu, iar marea va ramâne mereu departe de cer dar mereu cu același gând de a fi o oglindă...
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate