Crivățul



Dă șfichiuri, nemernică slugă,

dă bici, ticălos vizitiu;

nu știu telegarii să fugă

cât crivăț în mine eu știu.



Ah, sania-ntoarce-o mai iute;

întoarce, buzat faraon.

O grea presimțire se-ascute,

mă-mpunge, turbat scorpion.



Din șubă, urlându-și sudalma,

mugește cumplitul boier.

Zăpezile-aleargă de-a valma

și noaptea-i tăiș de hanger.



-Stăpâne, nu știu ce te-apasă,

de ce să pornim îndărăt ?

Plecarăm spre târg, nu spre casă,

și-i vifor și ger și omăt.



-Intoarce, nemernică slugă,

da bici, vizitiu ticălos.

Neliniști se-abat să mă sugă,

cuțite m-ajung pân’la os.



Pun trebilor mele obloane,

las dracilor târgul plocon.

Mă-ntorc la conac, măi țigane,

zorește, buzat faraon,



Din șubă, tunându-și cuvântul,

mugește cumplitul boier.

Vifornița mușcă pământul,

cățea cu măsele de fier.



-Nu știu ce te roade, stăpâne,

întorc spre conac, cum mi-ai spus ;

troienele-s tot mai păgâne

și vântul ne umflă pe sus.



-Zorește, nemernică slugă,

dă bici, ticălos vizitiu.

Un glas de venin tot mi-ndrugă

la curte mai iute să fiu.



Ard poate conac și hambare

și grajduri, buzat faraon ?

Þigane, dă bice mai tare,

sub coastă simt strașnic piron…



Din șubă, zbucnind ca o lavă,

mugește cumplitul boier.

Cad bicele-n noaptea grozavă,

nămeții au umerii-n cer.



-Stăpâne, nu-ți ard nici pătule,

nici grajduri, nici șuri, nici conac.

Doar viforul tot nesătul e

și drumul e lung cât un veac.



-Ascultă, nemernică slugă,

auzi, vizitiu ticălos :

de nu-mi arde-n noaptea cu glugă

conacul de sus până jos,



vreo haită de lupi, după pradă,

în curte intrând fără zvon,

îmi sfârtecă tot, și cireadă

și turmă, buzat faraon.



Din șubă, scrâșnind parcă lame,

mugește cumplitul boier.

Sălbatici, cu țurțuri în coame,

lucesc armăsarii de ger.



-Nu-ți sfâșie haita, stăpâne,

nici vite, nici turma de oi.

Vreo poștă de drum mai rămâne

și-om fi la conac înapoi.



-Nu-i haită, nemernică slugă,

nu-s lupi, ticălos vizitiu ;

dar dulce, cu ochi ca o rugă,

muierea acasă mi-o știu.



E fragedă cum e omătul

și-i albă, buzat faraon,

și-i tânăr și-nalt logofătul

și pare la față cocon.



Din subă, strângându-și sâneața,

mugește, cumplitul boier.

Ii joacă pe toată mustața

Spărturi de ciudat giuvaer.



-Stăpâne, pricep ce-ai sub coastă,

ce crivăț te mână-ndărăt :

subtire și albă nevastă

și tânăr și-nalt logofăt…



Candela



Icoana tresare în colț

și candela pâlpâie moale.

-Scufundă-mă-n brațele tale,

ca iazul albastrele bolți.



Þi-s slugă la curte, dar ți-s

mai rob mătăsoaselor gene…

Lumina mea, ninge-mă-alene

cu marea ta floare de vis.



Afar’ gem zăpezile. Zac

sub ele păduri și pământuri.

Uitat între noapte și vânturi,

se leagănă tainic iatac.



Icoana din colțul de rai

și candela pâlpâie moale.

-Vrei apele iazului ? Ia-le .

Vrei fagurii stupului ? Ia-i.



Tu nu-mi ești nici rob, nici argat,

ci eu mă plec, treaptă înfrântă.

Sunt, dragoste, creanga ta sfântă,

culege-mi tot rodul bogat.



La geam vântul latră pieziș

și-și scutură albele lațe.

Le tremură dragostea-n brațe

cum tremură ciuta-n frunziș.



Icoana suspină zvâcnind

și candela pâlpâie moale.

-Hulubi îți sunt tainele goale,

dar zborul în mâini li-l cuprind.



Și umerii tăi par lăstuni

ce sus în văzduhul meu joacă.

Și dragostea noastra-i bărdacă

din care mă-mbăt cu minuni…



Uitat între veac și zăpezi,

iatacul în noapte se zbate.

Pe gurile lor vinovate

alintul aprinde amiezi.



Icoana troznește durut

și candela pâlpâie moale.

-Iubite, păcatul pocal e,

pe care-l sfințim c-un sărut.



-Iubito, păcatul e crunt,

dar boabele lui tămâioasă ;

stăpânu-i departe de casă

și buzele lacome sunt.



Pe zid țese umbra covor,

pe geam gheața coase cu acul.

Doar ei luminează iatacul

cu ochii și brațele lor.



Icoana se crăpă-n ungher,

se stinge și candela moale.

-Iubito, semn negru de jale,

dar tu luminezi ca un cer.



-Iubite, icoana s-a spart,

la fel, uite, candela spartă…

Văpaia de aur e moartă,

dar ochii tăi flăcări împart…



Mai mult se cuprind în inel,

a dragoste grea sau a teamă,

precum într-un codru de-aramă

ce-i soarbe sălbatic în el.



S-a stins veghea micii făclii,

din colț nu mai pâlpâie moale.

-Iubito, dă moartea târcoale,

dar sânii ți-s candele vii.



Taci. Crivățul bubuie-n porți ?

Tot Crivățul tună pe scară ?

De-o fi ca norocul să moară,

vom arde-n iubire și morți.



In brațe se-neacă rotund,

a patimă grea sau a frică,

precum într-un lac ce-și despică

adâncul, să-i bea până-n fund.



Brățara



-Implântă-ți satârul în ușă,

izbește, țigane, ce stai ?

Mă-nvârt ca berbecu-n țepușă

pe crâncenul meu jărăgai.



-Stăpâne, n-a ars nici conacul,

nici lupii n-au smuls nici un miel.

-Þigane, ce-ascunde iatacul ?

Ce groaznică taină-i în el ?

Năpraznic, în șuba-i zbârlită,

blesteamă boierul vâlvoi.

Dihanie pare, rănită,

cu blană de vifor și sloi.



-Iubite, nu-i crivațu-afară,

nu el muge-atât de zălud.

Scufundă-mă,’neacă-mă iară

în brațe, să nu-l mai aud.



-Izbește, țigane, în ușă

sau vrei să te crap ca pe-un ciot ?

Vedear-aș mai bine cenușă

și urme de lup peste tot.



-Stăpâne, obrazu-ți catran e

și ochii tăi roșu oțel…

-Ce-ascunde iatacul, țigane ?

Ce groaznică taină-i în el ?



Năpraznic, în șuba-i de gheață,

un urs e boierul vâlvoi.

Își joacă cumplita sâneață,

în barbă-i stau țurțurii goi.



-Iubito, nu crivățul tună,

nu el smulge ușa din loc.

Cuprinde-mă strânsă cunună,

să fim o brățară de foc.



-Þigane, sporește-ți puterea,

în țeavă am plumbi nesătui.

Imi chem, și n-aude, muierea,

îmi strig logofătul și nu-i.



-Stăpâne, de tine mi-e groază,

par ochii tăi roșu măcel…

-Þigane, ce tăinuie-n pază,

ce-ascunde iatacul în el ?



Năpraznic, în șuba-i de-omături,

e crivăț boierul vâlvoi.

Zăvoarele zboară în lături

s-arate ce-ascund înapoi.



Cuprinși în inelul fierbinte

de teamă sau dragoste grea,

cei doi se scufundă-nainte

în lungul sărut care-i bea.



-Þigane, știai ce m-adastă,

ce clocot mă mână-ndărăt :

subțire și albă nevastă

și tânăr și-nalt logofăt…



-Stăpâne, opreliștea-i spartă,

dar nu văd în umbră defel.

-Þigane, iatacul meu poartă

un lup și-o lupoaică în el.



Năpraznic în șuba-i mițoasă,

pășește boierul vâlvoi.

Și-nalță sâneața și-o lasă,

cu ochii la ei amândoi.



Dar ei ochii lor nu-și ridică

și-n brațe ce nu se desfac

a patimă grea sau a frică

se-neacă adânc ca-ntr-un lac.



-Þigane, se strâng ca-n brățară,

așteaptă-ncleștați să-i omor ;

dar nu le dau plumbi ce doboară,_

statuie îi las, cum se vor.



-Ai milă, stăpâne, iertare,

de spaimă se strâng în inel…

-Þigane, dă-mi funie tare,

iatacul brățări are-n el.



Năpraznic în șuba furtunii,

e tunet boierul vâlvoi.

Þiganul, scâncind peste funii,

l-ajută cu mâinile moi.



Dar ei stau cuprinși mai departe,

legați la un loc cu frânghii,

să ardă-n iubire și-n moarte

cu brațe de candele vii.



Statuia



Pe unde-a stat bezna ca zațul

străluce o noapte de ger.

Ce duh prinde vântul cu lațul

Și-l bagă în cușcă de fier ?



Pe urma viforniței, suie

o lună de rece mărgean.

-Dă-mi apă să ferec statuie,

dă-mi apă, nevolnic țigan !



-Stăpâne, ce faci ? Indurare !

Cu lacrimi ciubotele-ți ud.

Din șubă, boierul răsare

mai hâd, mai sălbatic, mai crud.



Dar ei prinși în brațe și-n funii,

în noapte târâți din iatac,

sub gerul de cremene-al lunii,

mai goi ca zăpezile, tac.



In hohot, boierul își strânge

sâneața cu plumbii păgâni :

-Bicisnică slugă, nu plânge,

dă-mi auru-ntregii fântâni.



-Stăpâne, ți-s straiele ude,

cu bocetul meu le-am udat.

Boierul nu vede, n-aude,

mai crud, mai zălud, mai turbat.



In bocete sluga se frânge

sub țeava ce-amenință crunt,

scoboară găleata și plânge

și scoate luceafăr mărunt.



Dar ei, strânși brățară întruna,

în noapte legați de copac,

sub apa ce-ngheață ca luna,

mai goi decât apele, tac.



Sălbatic, cu ochii de sânge,

boierul împroașcă scântei :

-Zănatică slugă, nu plânge,

mai toarnă smarald peste ei.



-Stăpâne, în jale și-n fiere

și strai și ciubote îți scald…

Boierul tot crește-n durere,

Mai aspru, mai aprig, mai nalt.



In vaiete robul se-ndoaie,

scufundă și umple găleți,

vărsând recea lor vâlvătaie

pe albele, mutele vieți.



Dar ei, sclipitoare-mpietrire,

în noapte cristale se fac

și-adânc încleștați în iubire,

mai goi decât stelele, tac.



Amarnica noapte de iarnă

troznește de ger lucitor.

-Þigane, din fulger se toarnă

statuia păcatului lor.



-Stăpâne, de-acum ia-mi și viața,

cu sânge să spăl ce-ai făcut…

Boierul își zvârle sâneața,

mai straniu, mai crâncen, mai slut.



Cu ghearele, sluga nebună

își sfâșie zdrențe și trup.

Lung, râsul boierului sună

în ger, ca un urlet de lup.



Dar ei, ferecați în lumină,

în noapte arzând peste veac,

statuie de gheață senină,

mai goi decât nopțile, tac.



In noapte se pierde boierul

cu hohot sau urlet buimac…

Ce demon aprinde tot cerul,

hambare și șuri și conac ?



-Stăpâne, ard curțile tale,

să nu mai rămână vreun ciob,

în flăcări să-mi curaț și jale

și trupul nemernic de rob…



La marea făclie semeață,

o clipă zvâcnește amar

statuia de rumenă gheață,

păcatul arzând în cleștar.



Dar ei stau zidiți mai departe,

adânc scufundați ca-ntr-un lac,

și, limpezi în patimi și-n moarte,

mai goi ca veciile, tac.