A dispărut din om cuvântul
Lăsându-l singur printre timpuri
Și în răbdarea sa, Pământul,
Avertizează-n anotimpuri
Că Soarele, cu blânda-i rază,
S-a săturat să încălzească
La sânu-i, răutatea lumii,
Gândindu-se să-l părăsească.

Prin ce necunoscute bezne
Vom rătăci atunci, crispați?
Și ce divinități sau semne
Vom invoca - inveterați?

A dispărut din om cuvântul
Lăsându-l mai sărac puțin;
Iar dragostea-i în agonie -
Necunoscută pe deplin.
Și-n zâmbete de mult ascunse
ÃŽntr-un trecut incandescent,
Speranța-i tot ce-a mai rămas
ÃŽn omul cvasipermanent.