nu apasarea e grea, caci atunci încă mai aparții pământului ci aceea insingurare voluptuoasă când nimeni nu te mai știe pentru că te-ai îndrăznit
de parcă cuvintele ar putea opri pe cineva de la moarte...
mișună timpul in încremenirea degetelor de la picioare și vopseste cu timbrul lui pădurea platinată de dinții falși ai burghezului care nu știe de nici o introspectie fără traditie
mantia jerpelită a atâtor obisnuințe