Se pare că am probleme de memorie.
Îmi amintesc mai des decât e necesar
De câte ori mi-am vândut
Postul de titular pe un zâmbet
Așteptând confirmarea statutului de prieten.
Au și rezervele rostul lor :
Te asigură că, orice trăsnaie ai face,
Cineva e acolo, să preia și să atenueze șocul,
Să repare problema și, eventual,
Să răspundă direct pentru ea.
Apoi, în cel mai fericit caz,
Succesul echipei sau al cineva-ului
Te atinge atât de șters și pe tine,
Încât toată viața să spui,
Cu mândrie, dacă mai poți,
„Am fost rezervă în echipa lui”,
Dar niciodată „victoria a fost un pic și a mea” .
De la o vreme
Nu știu ce să mai fac
Cu accesele mele rebele de memorie.
Am jucat în atât de multe echipe învingătoare,
Că am un ciudat și persistent gust al înfrângerii.
De aici, de pe banca de rezerve,
Nu văd decât o explicație:
Cred că memoria e de vină.