Trece apa și se sparge
ca o nimfă de catarge
lanțurile urlă-n valuri
peștii mor de idealuri
vin strigoii, pământenii,
evadații din vedenii,
nebunia umblă-n lume
cum e sus și-aicea cum e
dacă haosul este plinul,
prea-sublimul și veninul,
și nimic din sens nu sare
peste gol, spre arătare,
și nimic nu pare teafăr,
nici Lucifer din Luceafăr,
nici vigoarea hominidă
de prăpastie avidă,
nici iubirea cea curată
ce se vde ca o pată
de durere refugiată...
Cui să-i cer și ce anume
când ce vrei nu are nume,
cui să-i sufli-n față focul
când în foc îți este locul,
cui să-i spui că din durere
viermele prinde putere?
Neființă, scump imperiu,
transformă-mă-n deuteriu!