Într-un articol recent din România Literară criticul Al. Cistelecan le numea ca fiind fetele Sylviei o grupă de poetese trecute acut prin complexul daddy unde tatăl e privit de fiică ca fiind singurul vinovat de copilăria doldora de traume și de aici tot buchetul de psihoze și nevroze de regrete și reproșuri. Fetele Sylviei Plath sunt cele ce se confesează până la o durere excesivă, iar mărturiile sunt de multe ori într-atât de personale încât cititorul încearcă un sentiment stânjenitor, cel puțin o crispare prevăzută cu grimase de parcă nu și-ar dori să afle dedesubturile chiar indecente uneori ale tragismului din pagină.
Ania Vilal – eu, mama tare și tu sau Laura Dan - Începe să doară puțin, Livia Ștefan – Re.Volver și chiar lirica Martei Petreu – Scara lui Iacob sunt exemple grăitoare unde copilăria a fost privată de copilărire din cauza monstrului prevăzut cu curea ce striga mereu - who’s your daddy ?.

Dulceață , Delicatețe, Dragoste.

Tot confesivă, tot madelenistă poezia Lilianei Rus e însă ca o dulceață de gutui întinsă pe o felie de pâine, e ca un diafilm cu o poveste blândă unde personajele toate sunt bune ( inclusiv tiranul-tată ) și sunt privite cu drag, aici tatăl nu e vinovat ,, Frică mi-a fost să nu mă pierzi / Gustul de ceai bun era o comoară îngropată în chipul tău / Și niciodată nu a fost vina ta . “ Sub alte ceruri pag.10 - și uite așa figura tatălui e reabilitată în poezia scrisă de femeia-fiică în volumul - Pasărea în lesă, recent apărut la prestigioasa editură timișoreană BRUMAR. Deși cartea conține 40 de poeme ele se pot foarte ușor constitui într-unul singur făcându-se abstracție de titluri, tematica e strâns legată de titlul cărții, pasărea în lesă nu-i nimic mai mult decât o lume a poetei legată cu sforicică - viața, mama, bunul, tata, iar mai apoi e lumea adolescentei și a bărbaților și tot așa …
Pasărea în lesă a Lilianei Rus e o carte cu mult dincolo de tragismul ascuțit cu gust amar, ea funcționează dincolo de spaimele mizerabilismului din poezia de azi, nimic din această carte nu e abrupt iar citirea ei se face cu zâmbet obligatoriu, memoria celor dragi are o cromatică luminoasă ce te face să plutești ,, Nemișcată fetița cusută de umeri /o plută de bezea / mai degrabă un fluture lovit de lumină / ... / vârtejuri de îngeri în pânze fumegătoare / făcătoare de ploi și baloane albastre / iele- fetițe la geamuri / în muzici de tobe bătute cu tălpile. ” Film mut pag.16
Puțin povestit în carte tatăl ( asta poate doar pentru că mama e cea mai dragă pasăre „Dulce captivitate : mama cu brațele încărcate de ciripitul meu” Coaja de ou pag.17 sau întreg poemul - O libelulă de zăpadă pag.8 ) nu are deloc trăsături de tiran ceea ce-l face cu totul deosebit de tatăl fetelor Sylviei Plath, el e plin de afecțiune, protector și povestitor, un părinte ce-și ține pantalonii legați cel mai probabil cu bretele
„ În brațele tatălui meu, în urma văzduhurilor moi / în ora limpede a poveștilor lui / cu șoareci, căprioare și bordeie de păcură. ” Cocoșul de cretă – pag. 19


Pentru că nu există o poezie feminină poate doar feministă la fel cum nu există o poezie bărbătească, afirmația aparținându-i criticului Alex Ștefănescu, putem face chiar un exercițiu de imaginație în cartea Lilianei Rus înlocuind fetița cu băiețelul, efectul ar fi sigur același și poate c-ar ajuta afirmația domnului critic menționat, există doar poezie iar - Pasărea în lesă – e o carte ce ne rezervă un loc bun de privit : „ Seninătatea, semnul meu din naștere / o cunună de flori înghețate / tot mai sonore ce-mi înconjoară obrazul.” Semnul meu din naștere pag.24
Pe lângă părinți, ca un far ce îndrumă spre copilărie e figura Bunului, celui ce ia mereu apărarea năstrușnicelor scăpări din lesă, cel ce oferă mereu răspunsuri la întrebări de genul „ de unde vine lumina asta voioasă ca îngerii Bunule ? / ... / era o casă acolo în care se făcea focul / o casă întotdeauna de partea mea / o poală mătăsoasă și caldă înfășurată în jurul meu. ” Pasărea în lesă, pag.9.
Nostalgia locurilor, lucrurilor, oamenilor dragi nu se mixează cu amărăciune sau regrete ci mai curând cu un fatalism ca o „ liniște netedă ” nimic din poezia tinerelor de azi, fete ale Sylviei nu seamănă cu poezia Lilianei Rus, calitatea metaforei ține de o densitate crescută, de o curățire ce aduce discursului poetic surpriză și prospețime, imaginile create sunt tangibile, diurne sau cu lumina aprinsă poți pune mâna pe ele, le vezi, le atingi ca să le poți crede . Aici nu e nimic prefăcut sau făcut, nimeni nu se văicărește în virtutea unei poezii cât mai sincere , Liliana Rus nu face un pomelnic în virtutea faptului de-a arunca piatra, nici măcar de-a arăta cu degetul pentru că poeta știe bine că nu e frumos să arăți cu degetul iar ea nu face decât lucruri bune și frumoase. Formula confesivă a - pasării în lesă – are o vibrație proprie ca o zbatere de aripi ușor de recunoscut, ceea ce e cu siguranță un câștig.
Atitudinea față de cei dragi aduce întru câtva cu cea a poetei Medeea Iancu – Divina tragedie și observația se referă numai în ce privește diferența de vârstă a discursului poetic, pentru că boala, dorul, lipsa, se aseamănă tocmai prin apropierea față de aceste simțiri legate între ele prin vase comunicante care duc la o inimă, în cazul de față, inima păsării în lesă , și nu depărtarea repulsivă față de acestea care duce la angoasă, regrete, reproșuri zgomotoase înghițite cu forța. Se vorbește mult în critica de azi de autenticitate acută, de biografism ca o traumă confesată, dureroasă, a femeii, numai ca în versurile poetei Liliana Rus biografismul e unul liniștit, calm, cald, ce are doar voie să întristeze puțin și să poarte un oftat în semn de – ce bine era ! – și din punctul acesta de vedere cartea are iar numai de câștigat. „ Aveam talent la desen, citeam frumos / cântam subțire, râvneam la zăpadă cum astăzi poftesc la halviță cu nucă / mă lipeam de vișini să caut cleiuri chihlimbarii / .../ mă minunau miresele, mirii, nuntașii / lăutarii cu gâtul subțire și negru / trăiam înăuntrul și-n marginea lumii vesele, melancolice / în evantaiul ilustratelor ei / și bucuria mi se zbătea pe sub piele.” Prea netedă, prea subțire pag. 7
Limita dintre nevrotic, depresie, ură și tristețuri blânde, iubire e trasată cu o linie îngroșată, identitatea poeziei Lilianei Rus dă dovadă din punctul acesta de vedere de o vădită distanțare, ea pășind tăcută, demnă, cuminte, dincolo de curentele generației în care s-a născut – Pasărea în lesă - neoexpresionism sau mizerabilism, curente ce cadrează și generația tânără preocupată mai mult de șoc decât de poezie, lucrând îndelung și asiduu pentru a-si proclama o identitate cu forța, iar dacă cineva se va opune , fetele Sylviei sunt gata să strige în cor pe mai multe voci poetice desigur – vioool.

Tinerețea, Îndrăgostirile, Bărbații.


Și pentru că Bunul sau tatăl sunt în - Pasărea în lesă – figurine îndrăgostite de Liliana Rus, nici bărbatul nu putea fi altfel, tânăra femeie marcată de sfiosul bunei creșteri are temeri în ceea ce privește jocul dragostei, în plus ea e vulnerabilă, desprinsă din cuib, prefăcându-se curajoasă și liberă își repetă mereu : „ Nimic nu rămâne nepedepsit: / îmi spunea un bărbat / și o ceață fină urca în gât / să nu-mi strige numele / să nu-mi spargă bucuria de midinetă / să nu lase urme. Ca o pârtie luminoasă pag.39, iată cum dragostea ce vine să înlocuiască pentru ca să locuiască e privită mai în glumă mai în serios ca o pedeapsă.
Bărbatul din poezia Mărturisire pag. 42 are in el „solemnitatea unui soldat în permisie”, el e „ulmul cel alb plin de păsări” , e posesorul „unui râs ca ploaia cea nouă” iar însoțirea lui e asemănată cu o călătorie „pe curenții lui calzi sub un cort de batist”.
În dragoste - Pasărea în lesă – se lasă purtată de bărbatul cel nou, cel ce are sarcini bine stabilite, în primul rând el trebuie să fie profesor într-ale amorului, fiind mereu amenințat de „ paznicul farului” dacă se va gândi să încerce vreo nesăbuință. Cuvintele curg ca pe prundiș în poezia de dragoste a Lilianei Rus ele parcă se urmăresc unele pe altele ca într-un stol în jocul celor doi de-a – el propune, ea refuză – „ Dorința de-a încălca reguli / tu ca un picador pedestru strivit de refuzul meu copilăros / eu cuviincioasă și pasivă / niciodată aproape de spațiul lucios al viselor tale.” Asimetrie pag. 46, sau jocul domnișoarei de-a fi rea și de-ași consuma cu bucurie maliția, făcându-l pe nefericit să se înspăimânte să se facă așternut pe pământ și toate acestea se spune c-ar face parte dintr-o „ ceremonie solemnă ” a se cita pomul - Mă înveseleam – pag.49. sau versurile pline de înțelesuri : “ Îndrăgostită de stângăcia marinarului / ( fară a face aluzii la primul marinar al țării ) îmi uscam părul în bătaia vântului / aveam să exersez acestă prelungire / a gesturilor tot mai stranii /ca o recunoștință a rănilor ce nu pot fi rostite / decât din orgoliu .” Rănile mele, Pag. 52.
Și pentru că nicio carte bună nu rămâne nepedepsită e posibil ca venerabila critică posesoare de coamă stufoasă să nu găsească răgaz pentru – Pasărea în lesă - cea de-a treia carte a poetei argeșene Liliana Rus după predecesoarele – Scrisoare domnului Șirato – ed Carminis – Pitești – 2007 și - Melancolii de duminică – aceeași ed – 2008.
Deși poeta s-a apucat de publicat relativ târziu cronicarul dorește poetei vizite de la muze cât mai dese.
De un rafinament greu de egalat, de un parfum seducător, de o delicatețe de dantelă - Pasărea în lesă – e o carte plină, deși cam subțirică, doar în formă, ea oferă o lectură firească, induce o stare de ,, liniște netedă”, o carte ce-mi amintește de versurile eseniene : Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, / Toate trec ca floarea spulberată. /
Veștejit de-al toamnei mele frig, / Nu voi mai fi tânăr niciodată. FELICITÃRI.