“I understand now what Lance Armstrong went through for seven years and my respect for him is growing day by day.”

Michael Rasmussen

Joi, 26 iulie, Michael Rasmussen, ciclistul danez în vârstă de 33 de ani, a fost concediat de echipa sa Rabobank. În momentul în care a fost eliminat din cadrul echipei, Rasmussen era primul în Turul Franței, la o distanță de 3 minute și 10 secunde față de cel mai apropiat adversar, spaniolul Alberto Contador. Câștigase etapa 16, dominându-și rivalii, și era aproape de victoria finală de la Paris. Rabobank a ales să îl elimine bazându-se pe declarația reporterului italian Davide Cassani (fost ciclist, fără rezultate notabile). Acesta a spus că l-a văzut pe Rasmussen în iunie, în Italia. Ciclistul danez declarase în repetate rânduri că a fost în acea perioadă în Mexic, aducând martori în favoarea sa. Sponsorul principal al echipei a decis înlăturarea rutierului, iar măsura nu a putut fi contestată. Coechipierii lui Rasmussen au protestat în fața deciziei, Denis Menchov abandonând în cursul etapei a 17-a în semn de solidaritate. De asemenea, Michael Boogerd a fost pe punctul de a abandona după ce a avut o altercație cu un spectator la startul zilei cu numărul 17.
Abandonul lui Rasmussen a stârnit valuri de proteste în cadrul suporterilor, care sunt împărțiți, unii susținând decizia echipei Rabobank, iar alții condamnând politica rigidă a oficialităților. Directorul turului, Christian Prudhomme, a făcut o declarație incredibilă, lipsită de profesionalism, spunând că “Elimiarea lui Rasmussen este cel mai bun lucru care s-a întâmplat în ultimii ani turului!”. Atitudinea sfidătoare a directorului turului, în fața unui rutier care a oferit deja 17 probe sanguine pe parcursul etapelor de până acum, toate fiind negative, demonstrează că lupta împotriva dopajului a inflamat spiritele, putând duce chiar și la acuzarea în lipsă de probe.
Mass-media din lumea întreagă l-a atacat pe rutierul danez, lansându-se în speculații, care de care mai hazardate, lăudând decizia. În România, comentatorii variantei românești ai postului Eurosport, Radu Naum și Radu Banciu, au salutat decizia, continuând să își bată joc de Rasmussen. Astfel se încheie o campanie de mai mult de 10 zile în care mass-media l-a hărțuit pe danez, acuzându-l de comportament imoral în ciuda lipsei oricăror dovezi. “Asta e cea mai frumoasă zi din viața mea” spunea astăzi Radu Naum, demonstrând încă o dată că jurnaliștii nu mai știu astăzi ce înseamnă profesionalism și se bucură în cel mai ridicol mod pentru pângărirea unui om a cărui vinovăție nu poate fi demonstrată.

Văzând comportamentul presei europene în general și al presei sportive în special, putem înțelege perfect ura pe care oamenii încep să o aibă față de jurnaliști. Și nu putem decât să ne bucurăm sincer pentru asta. E foarte bine că oamenii "înjură" presa, pentru că jurnaliștii se pare că nu au înțeles că își permit mult prea ușor să terfelească numele și reputația unor sportivi care, spre deosebire de majoritatea celor care vorbesc despre ei, chiar fac ceva. Este ușor să stai în niște scaune confortabile și să îi acuzi pe cicliști că se dopează. Însă dă dovadă de o ipocrizie împinsă la extrem. Încercați voi întâi să mergeți 4000 de km în trei săptămâni și vorbiți după aia despre minciuni. Oamenii nu au nimic împotriva unor acuzații de dopaj, însă făcute cu reținere și pe baza unor probe coerente, punând la început prezumția de nevinovăție care stă la baza oricărui sistem de justiție autentic. Nu de alta, dar există niște drepturi ale omului peste care niciun regulament din lumea asta nu are dreptul să treacă.
Cei care fac presă se dovedesc a fi astăzi impotenți din aproape toate punctele de vedere. Jubilați gândindu-vă că în aceste zile viețile a 3 oameni (pe lângă Rasmussen, care a fost retras din tur, au fost descoperiți dopați rutierii Cristian Moreni și Alexandre Vinoukourov) au fost distruse, va bucurați când vedeți durerea celorlalți, iar asta dovedește doar incompetență. Dacă noi suntem niște incompetenți care nu vor rămâne pentru nimic în istorie, să râdem și să sperăm că și capra vecinului va muri, iată cum gândește ziaristul modern...
Astfel de atitudini dăunează societății și nu pot fi ascunse în spatele unor glume repetate de 100 de ori și invocând de fiecare dată principii morale pe care oricum oamenii nu dau doi bani.
Mai ales având în vedere că această campanie de denigrare se duce de obicei cu mult înainte de a apărea vreo informație certă despre ciclist. Lance Armstrong a fost atacat pe parcursul a 7 ani în care, cu regularitate, era testat, iar problele ieșeau negative. Ziariștii însă, ca în atâtea cazuri, nu vor să accepte realitatea. Presa răpește tot farmecul sportului. Ziariștii trebuie condamnați, nu cicliștii care se dopează. Presa și autoritățile care nu fac decât să își bată joc de spectatori trebuie să sufere. Se vede de la o poștă că nu pot accepta valoarea și că încep cu ironiile imediat ce se desprinde cineva din grupul de indivizi mediocrii care caracterizează lumea.
Îi acuzați pe cei bogați că au bani, pentru că voi nu aveți, îi acuzați pe cei care au putere pentru că ați vrea și voi să o aveți. La fel, toți ziariștii sportivi condamnă sportul, pentru că nu au fost capabili în viața lor să meargă 100 de km pe bicicletă sau să dea cu piciorul într-o minge.
Da, e frustrant să vezi cum alții câștigă milioane de dolari, e frustrant să vezi cum alții reușesc. Însă ura este inexplicabilă și neprofesionistă. Dovedește un bigotism împins la extrem. Să nu ne mai mirăm atunci că astăzi oamenii înjură aproape în fiecare zi ziariștii. Asta merită aceștia, roata se întoarce, in their face, pentru că își permit prea ușor să atenteze la niște mituri la nivelul cărora nu vor putea ajunge niciodată, jignesc foarte repede, fără să se gândească la consecințe.
Ciclismul nu ar fi însemnat nimic fără Manolo Sainz, fără Lance Armstrong, fără Ulrich, fără Basso, fără Rasmussen, fără Vinoukourov, iar asta îi roade pe acești moralizatori triști. Oricâte probe pozitive ar ieși la iveală, oamenii îi vor stima în continuare pe sportivi, pentru că sunt modele. Da, poate că oamenilor le place uneori să creadă în minciuni, însă presa nu are dreptul să se erijeze în autoritate supremă. Mai mult tact, mai mult bun simț. Sunt foarte mulți cei care s-au plictisit de câte 5-6 ore pe zi în care tema principală este partea urâtă. Aceea nu contează, pentru că nu are să se schimbe niciodată. Nu niște oameni care se târăsc pe munte cu 1 km pe oră doar pentru că sunt proști fac spectacolul, ci tocmai acele curse solitare, care, orice ar avea în spate, înseamnă adevărata frumusețe a sportului. Învinșii trebuie să tacă, să se obișnuiască cu neputința lor. Societatea în care învinșii ajung să dărâme învingătorii este construită eronat. Dopați, nedopați, acei oameni care înving îi fac pe spectatori să se bucure, iar a îi jigni înseamnă a îți bate joc de fiecare dintre noi. Ziariștii nu trăiesc într-o altă lume, așa că trebuie să țină cont de sentimentele oamenilor. Dreptatea împinsă la extrem nu este decât o caricatură. A spune că distrugerea carierei unui om este cea mai frumoasă zi din viața cuiva (comentariu făcut de Radu Naum în timpul etapei a 17 din Le Tour), înseamnă că oamenii care gândesc așa au vieți foarte triste. Vă gândiți foarte mult la ce fac alții în loc să vă gândiți la ce ați putea face voi, iar presa se duce în jos din cauza unor astfel de atitudini. Gândiți pentru voi, trăiți pentru voi, nu mai reproduceți mecanic, nu mai aruncați cu noroi gratuit.
Ura de care dau dovadă în comentarii oamenii de presă este de neînțeles. Nu a fost obligat nimeni să se dopeze, nimeni nu a mințit. Ziariștii pretind că înțeleg mai mult, în spatele cortinei, însă nu fac decât să se bazeze pe speculații, care, într-o societate coerentă, nu au nicio valoare. E innaceptabil să îl auzim pe directorului turului spunând "Rasmussen's exit is the best thing that can happen to the Tour", când rutierul nu a greșit cu nimic. Părerile personale nu au ce căuta aici, societatea poate merge înainte doar prin profesionalism.
E trist ce se întâmplă, iar publicul sancționează. Tirajele ziarelor scad, audiențele la fel. Iată cum răsplătesc oamenii acest așa zis adevăr, acești profeți ratați care urlă și strigă că țara arde! Viața merge înainte și din fericire oamenii de mass-media își pierd pe zi ce trece din credibilitate. Kadare se referea parcă la presă când scria: "Lasă-i, lasă-i să vorbească, viața e în altă parte".
Presa trebuie să-și revină, să înceteze cu acuzele hazardate, pentru asta există instanțe abilitate. Nu mai este timp pentru lamentări. Până la urmă, nu îi obligă nimeni să fie acolo. Decât să le spună oamenilor să închidă televizoarele sau să nu mai citească dacă nu le convine (atitudine ridicolă din partea unui om de media, total neprofesionistă), mai bine le-ar închide ei! Ne-ar scuti de niște inepții repetate până la epuizare, ne-ar scuti de frustrările unor oameni incapabili să trăiască, care se bucură doar atunci când și viețile celorlalți sunt distruse.
Dacă nu credeți că așa este, citiți ziarele din ultima săptămână măcar, de oriunde din lume. Veți vedea că în fiecare articol se insistă doar pe partea negativă a vieții. Nimic pozitiv, nimic plăcut. Presa ca un câine de pază este una dintre cele mai mari inepții spuse vreodată! Câinii de pază sunt huliți de foartă multă lume, pentru că nu poți iubi un acuzator perpetuu... Însă se pare că unii oameni au alergie la aprecierea celorlalți și adoră să se complacă în această stare de înfrângere amară, nelăsându-i nici pe cei din jurul lor să se bucure de viață!
Rasmussen nu trebuie să pună punct acestei lupte. Doar dacă vor primi lovitură după lovitură vor învăța oamenii de presă că nu te joci cu insultele. Cariera unui om înseamnă mai mult decât o glumă bună, pentru tot ceea ce spunem trebuie să ne asumăm responsabilitatea. Ziariștii nu au dreptul să își bată joc, nu sunt supraoameni.
Rasmussen nu a pierdut. El va rămâne în inimile fanilor care au iubit și iubesc sportul. Așa cum este el, cu bune și cu rele. Parafrazându-l pe rutierul danez le-am putea spune jurnaliștilor: Nu, nu a înnebunit numai directorul de la Rabobank, ați înnebunit cu toții!
Să pedalăm mai departe. Jurnaliștii vor dispărea în anonimatul care îi înrăiește pe cei mai mulți dintre ei. Însă nimeni nu va uita silueta unui om care a ajuns până la cer!