După volumul „Cine suntem”, Dan Puric ne invită la întâlnirea cu „Omul frumos” (Ed. Compania „Dan Puric”, 2009). Ceea ce mi se pare fascinant în cartea cu același nume a lui Dan Puric este această surprindere a vieții în curgerea ei imprevizibilă, în detaliile salvate de sub „presiunea” istorică în direcția „uitării chipului”. Pe de o parte, „confruntarea cu teroarea majorității” și un elogiu al libertății în Hristos, pe de alta „dezarmarea prin dragoste” și „dimpreună îndrăzneala credinței” ce dăruiește un „alt fel de a ști”.

Dan Puric contrapune „urâtului”, spectacolului „omului care cade” și „degradării umane”, „mutilării intimității” și „crucificării frumosului”, taina neraționalizabilă a chipului-icoană, nădejdea „învierii”. Conștiința „omului frumos” merge împotriva curentului, vede lumea într-o perpectivă răsturnată, tocmai pentru a accede la memoria profundă și a se elibera de logica „paradisului artificial”, a „sistemului” de entități „fără chip”.

Pe de o parte „refularea” pecetei hristice face ca „formele de impostură” și „intoxicare” să desfășoare o uriașă „selecție artificială” spre punerea în scenă a „omului urât”, a „rațiunii iconoclaste”. Aceasta rănește „inima” și accentuează „comportamentul schizoid”.

Pe de alta, simțirea creștină nu se lasă copleșită de această magie și chiar dictatură a „urâtului” pentru că pune preț pe valoarea „doinei” care se naște din „suferința fără pauză”.

O dată răsturnată „logica nivelării și cantitativului”, „chipul frumos” dă istoriei relieful iconomiei divine, face din timpul ce curge spre moarte „răstimpul” „revanșei eternității în fața istoriei”.

Părintele Ghelasie de la Frăsinei spune la un moment dat o parabolă cu un om ajuns în iad din pricina multor păcate, de a cărui inimă trăgeau mulți diavoli, căznindu-se să i-o smulgă. Se mai ținea doar într-un fir, atârna în afară, dar duhurile rele nu reușeau să i-o rupă cu totul. Într-un târziu, obosind, l-au întrebat cum se face de nu reușesc nicicum, el fiind un om cu multe păcate? Iar el a răspuns că nu a încetat să se roage lui Dumnezeu, chiar căzut fiind și neputând să se ridice, și s-a închinat și s-a umilit mereu cu duhul înaintea Lui, cu încredere că îl va scoate din „iadul fărădelegii și deznădejdii”. Atunci căpetenia diavolilor a poruncit slugilor sale să-l scoată afară din iad, pentru că nu poți rămâne acolo având „inimă”.

Dan Puric nu contabilizează aparențele și nu ignoră minunea pe motivul statisticii, ci pariază pe acest „fir” care leagă inima românului de Dumnezeu, pe „legătura sa de inimă” (menirea de chip și pecetea hristică a Botezului!) cu Sfânta Treime și sfinții, pe „omul frumos” al acestui „popor care surprinde”. A fi îngenuncheat de istorie poate crea în mod paradoxal pentru cel ce se deschide iconomiei divine oportunitatea unei îngenuncheri salvatoare în fața iubirii lui Dumnezeu.

Soluția creștină este pentru artistul mărturisitor o „răstignire vie” ce aduce accesul la memoria profundă și se face „sursa de re-iubire a României, de re-împrietenire cu sine, ca român, de re-îndrăgostire de această țară. Crucificarea frumosului românesc n-a însemnat moartea lui, ci, în mod sublim, o reîntrupare hristică în acest neam”.

Dan Puric știe că poți vorbi despre „omul frumos” în măsura în care citești din „cartea vieții” și „te lași învățat” de el. Autorul ne dezvăluie în fond inseparabilitatea între valori și existență. El descoperă o „Românie profundă” „nerandomizată”, care „nu a fost poluată nici de comunism, nici de tranziție”; ne vorbește despre neaderarea la o globalizare indiferentă, dacă nu ostilă, față de valoarea dumnezeiască a omului și despre forța de germinare spirituală păstrată sub gri-ul aparențelor.

Cartea „Omul frumos” are o dimensiune lirică mai pronunțată decât primul volum al lui Dan Puric, incursiunile de fond istorice și culturale alternând cu straturi inedite de istorie personală și luminări de basm și poezie.

Volumul se va lansa la Ateneu în 10 februarie și în 12 februarie la Rapsodia.