Mărturisesc că demult n-am mai citit o carte atât de incitantă. Nedumerirea de la început se preface în încântare la sfârșit. Nu numai pentru că e vorba despre o posibilă piesă de teatru, care ajunge greu la public sau este evitată de cititori preferându-se spectacolul, ci și pentru că poetul Paul Bogdan ne pune în fața unei demonstrații de tehnică scriitoricească cu adevărat surprinzătoare. Practic, această piesă de teatru poate însemna pentru regizori și actori o imensă provocare. Aparent, nici n-ar putea fi jucată atât de pretențios este textul. În realitate, textul însuși sugerează soluțiile scenice. Textul în text creează sentimentul unei deplinătăți scriitoricești orgolioase. Personajul devine, pe rând, povestitor, provocator de drame, el însuși, alt personaj din afara textului. Personajul este și regizor și actor și regizor tehnic, distribuind acțiunea în una-două-trei planuri. Unul se împlinește prin poveste, altul prin viața interioară, altul în relație cu ceilalți și, în sfârșit, ultimul este compus din amănunte ale procesului de transformare a cuvântului în imagine. Multiplicarea personajului amplifică dramatismul textului. Ca orice semen contemporan, El (Personajul) își descoase propria-i existență, ajungând la concluzia că este strivit de societate, că n-are altă șansă decât să accepte iluzia. Cu cât omenirea evoluează, cu atât individul devine mai neînsemnat. Marile idei dobândite de omenire cu enorme sacrificii și cheltuială imensă de energie par a nu mai valora mare lucru. Funcționalitatea lor se stinge. Întâlnirea cu sine e începutul dramei pe care omul contemporan o trăiește intens. Exclamă Personajul: „Păi tu nu vezi că ăia, alții, sunt morți? Unde este spiritualitatea lor? Ce mai înseamnă individul dincolo de granițele astea? Democrația? Vax! Toți sunt angrenați într-un mecanism, robotizați. Trăiesc în enclave, ferindu-se unul de altul. Mulți gândesc ca mine, dar le este frică să deschidă gura pentru a nu zdruncina echilibrul pe care cred că își clădesc viețile... o aiureală! Sunt morți!”
Poate și din acest motiv, primul gând e că acest text dramatic nu poate deveni spectacol. Adevărul e că acest text scris de Paul Bogdan este un spectacol în sine.


Liviu Comșia


Apărut în "Contrasens" nr. 63, Roșiorii de Vede