A.S.
Intr-o tinerete extrem de verde am iubit o fata. Poveste fara final, mai mult din cauza tineretii ei. Am regasit-o dupa un deceniu cand dragostea a izbucnit intre noi incadrata de alte constrangeri.
I-am scris scrisori pe care nu i le-am trimis.


In piața de vechituri a sufletului, am descoperit, printre lanțuri de ancore ruginite, sarcofage sparte și cioburi de amforă, chipul tău. Arheologia emoțiilor a scos la iveală, din adâncul abstract al sufletului, formele tale, distorsionate de anii petrecuți în îmbrățișări de lut, piatră și amintiri.
De ce te-am păstrat? Mă întreb de unde mai izvorăște încă acestă neobosită preferință pentru cea căreia i-am închinat atâtea zadarnice eforturi.
Poate sunt fascinat de propria-mi traiectorie și undeva, pe acestă neîntreruptă orbită, e ascuns locul geometric al dragostei mele.
Când te-am descoperit, în acel prăfuit sistem de referință ce pentru moment luase asupra lui coordonatele unei perfecțiuni nebănuite, tot ce creiona cruda ta personalitate era lipsa de încredere, neîmplinire și indecisa căutare. Cu toate acestea, m-am îndrăgostit cu fanatism de fermecatoarea rebelă care tăia intuitiv viața în felii albe și negre de “nu” și ”da”.
Imi amintesc primăvara acelui an când mă dizolvam privindu-ți mișcările de felină încolțită în albeața partidelor de tenis, al căror spectator sau participant eram.
Te simțeam apropiindu-te, deși ochiul meu neformat nu te putea sesiza și nici celelalte simțuri recepta, însă îți intuiam diafana mișcare, așa cum poate marea intuiește prezența lunii în neliniștea mareelor iar această frământare a ta mă tantaliza prin inconsecvența ei.
… Și, precum legendara pedeapsă a lui Tantal, mi-ai tăgăduit apa speranței și fructul dorit. Mai târziu, înfometat și însetat, am plecat spre un alt tărâm, unde un soare înțelept mlădia culorile în alte forme de frunze și unde aerul era mai înfocat în mișcările-i mângâietoare de vânt.
Te-am închis însă în mine, adânc, cu basmele și visele copilăriei, te-am sigilat în amfore credincioase, pe care în sarcofage grele le-am ascuns și pe care la rândul lor cu lanțuri groase legatu-le-am. Astfel te-am cărat din greu cu mine, precum Sisif, eternu-i bolovan sperând că te vei rostogoli cândva, cumva în prăpastia uitării. Deșartă speranță!
Fluvii improvizate de amintiri aduceau pe apele viselor bucăți dislocate de evenimente, semnele unor gigantice ravagii a căror monstruozitate și tragic nu vroiam s-o recunosc.
Anii au trecut. Mulți la numar. Timpul - dalta ce ne împuținează viața cu mișcări sacadate, de arătătoare mecanice, și ne arată, prin calendare care se defoliază periodic, că suntem din ce în ce mai puțin din ce am fost - ți-a estompat prezența.
In amintirile mele, esența clepsidrei ți-a șlefuit lipsurile în calități, precum îndurerate alveole de scoică ce metamorfozează firul de nisip strâns la piept într-o perlă.
Astăzi, redescoperirea ta mă înfricoșează prin dilema cu care mă confruntă. Alchimiștii altor secole căutau idealul - piatra filozofală - a cărei găsire ar fi rezolvat cotidienele probleme umane pentru o secundă, cu consecința mutării căutărilor într-o nouă și necunoscută dimensiune. Sau, așa cum spune Profetul, ”Când uneori umbra se șterge și dispare lumina, ce zăbovește devine umbra unei alte lumini”.
Așa voi căuta și eu mereu mai departe…