agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-03-04 | [This text should be read in romana] | Nu mai ai nimic pe tine și faci pe stâlpul in fața oglinzii. Nu, nu faci parte din nici un thriller american; ești pur și simplu la ora de autocunoaștere. Dacă te împungi, te și doare, și oglinda nu trădează nimic. Stă ca un șef al stâlpului ce ești și raportează numărul ințepăturilor, culoarea lor, mărimea lor... Nu te întreabă de ce te ocupi cu așa ceva; face doar poze seringii care alunecă printre degetele-ți pline de pământ. Ai vrut să te prinzi de ceva, și prima victimă care ți-a ieșit în cale a fost un biet ghiveci de flori, tratat cu guano de cea mai bună calitate. Tu vrei să te vinzi. Tu vrei să-ți vinzi sângele. Tu vrei să vinzi o pungă din tine, căreia prietenii îi spun... inimă. Cine te-ar crede că dai vopsea? Liniuțele de pe peretele scămoșat de plictis și fum urlă, vrând-nevrând. Ele s-au născut într-o noapte de iubire frenetică, în care ai reușit să dovedești lejer că tot ceea ce adori trebuie să curgă din tine. Vecinii înnebuneau de miros și de țipete. Era a doua oară când ambulanța îți spărgea ușa, de altfel destul de aerată, și iți aducea noi tentative în vene. Tu, copilaș blond și cast, de ce curgi zi de zi pe podele plouate? Adu-ți aminte... Ploua și în după-amiaza aceea târzie, când ai ajuns acasă și niște mâini de bunică ți-au prins privirea cu aroma rafinată de mere coapte. Þi s-a intins un cuțit, să-ți tai cel mai gras măr, însă tu nu erai obișnuit să folosești ceva atât de barbar. Mirosul apetisant îti paraliza până și mâna.. Stăteai înțepenit cu cuțitul în pumni și nu puteai scutura nici lacrimile spânzurate de genele întredeschise. L-ai scăpat. Dar nu l-ai scăpat ca la carte: ți-ai mutilat degetul arătător, în loc să măcelărești codița fumegândă a mărului. Bunica a leșinat, iar tu ai scos un scâncet atât de ascuțit, încât vecinii au ieșit pe balcoanele friguroase. Doar vecinul de lângă apartamentul criminal a putut să vadă grindina care spăla involuntar linoleul găurit. A alergat până acolo cu fașe și bandaje albe ca zahărul. Te-a scăpat, însă fărâma de tine a rămas pe veci pe podea. Nimeni nu te-a mai putut conecta la ea. Ce simțeai tu atunci, puștiulică de cinci ani? Câte inimi ai pus tu la încercare pe-atunci? Degetul oprit pe fusta bunicii nu s-a mai trezit niciodată. Bunica nu te-a mai putut servi cu mere. Punga, inima ei,a amorțit precum un deget. Toate astea într-o zi de toamnă tânără, praznic roșu și sfânt. Cât a curs de atunci... Þâncii din curtea școlii te strigau ”Deștu’”, nu înțelegeau de ce nu ai mănuși normale, cu cinci degete, ca ale lor, se întrebau de ce ești singurul stângaci din tot cartierul și de ce nu mănânci puiul cu mâna, ca orice copil de burghez așezat. Cei mai bârfitori știau însă că ți-ai omorât bunica, cu deget cu tot. Puteai chiar să alegi din jungla minciunilor: i-ai băgat degetul in gât, până ea, sărmana, în agonia lipsei de aer, ți l-a mușcat; i-ai zgâriat artera din zona gâtului până când ți-a cedat arătătorul, sau, de ce nu, ți l-ai tăiat din plictiseală și i l-ai fiert în ceai, cu alte sute de ierburi otrăvitoare... Mercenarule! Să-ți termini pic cu pic, deget cu deget, propria bunică! Și tu doar stăteai în bancă. Cine știa că sub pielea pergamentoasă ai un întreg câmp de floarea-soarelui? Cine știa că „a nu vorbi” moare când prinzi o pensulă și o așterni pe pânza mai clară ca albul ochiului? Cine știa că tu vezi într-un copac mai mult decât o coroană, că tu fugi după păsări doar ca să fii mai liber, că, în final, nu te legi de rest pentru că, odată, cândva, te-ai angajat să porți doliu pentru bunica, deget și... tine? Și nu vrei să fii al celor bolnavi; crezi că cei suferinzi de sănătate te cadorisesc cu griul normalității și umanității? Pui fragil crescut cu fulgi de porumb... Nu știi citi, dar ești un arhitect colosal pentru o lume a castelelor din cărți, a mașinilor din pastile, a telefoanelor din cutii de conservă si a camerelor duhnind a”Bona Prima”... Dezertezi zi de zi intr-un leagăn uns cu miere și stafide și nu-ți mai vine să te dezlipești de el. „Nu-mi ziceți că-s out”, ai șopti prin fiecare trăsătură sprintenă de penel. Ești doar în miezul limitei, ar spune orice trecător îmbrăcat gros, cu fițuicile pregătite în buzunar. La lucru manual iți coseai ața roșcovană de cripta care rămăsese după prăbușirea degetelului. Învățătoarea chema părinții la școală, și nu rezolva nimic. Azi ești din nou un dezertor. Însă ai ajuns mult prea departe. Detești venele, le invidiezi; sunt mai lungi ca degetele, și stau ca niște morți sub pielea incălzită de firicelele obraznice de păr. Stau ca morții, dar în ele pulsează agheazma inimii de pungă: vecinul tău amorf, sângele. Poți cânta „Deschide-ți urechea bine”, și nimeni nu iese. Te poți juca o zi rotundă de-a magnetul, și tot rămâne acolo, în țevile alea ce par moarte. Și tot nu poți tăia sângele: poți doar să ajungi la el, printr-un labirint-surogat al șinelor de tren. Nu cunoști nici un vampir in viață; ai doar pahare Berzelius, seringi, vată pufoasă, termometru- în final, o măsuță medie dintr-un dispensar care nu se respectă. Stai și privești cum Berzelius se vopsește încet-încet roșcat, în timp ce pe stradă se aud sirene, dar, accidental, nu tu o să ai vizitatori. Cea mai bogată fetiță din oraș are mereu nevoie de sânge. E anemică, plus un ditamai diagnostic plin de cuvinte ce te dor la fiecare nouă pronunțare. Și tu stai să fii furtunul unor pahare care altă dată ajutau micii gimnaziști să obțină un zece la chimie. Crapi de alb ce ești. Urechile tremură din cauza clopoțelului de vânt care se trântește regulat de oglinda mare in fața căreia dai un spectacol absolut gratis. Altădată te aruncai în prosop sau în cearșaf, neapărat alb, și așteptai ca soarele să răsară, să usuce petele, și tu să crezi că ai noi semne de mama. Þi-e frig la palma dreaptă și știi că acum mulți-mulți ani nu era așa. Te vezi pentru o clipă grădinar, udând ghioceii pe zăpadă. Ce rost? Ai mai auzit de lei care își cumpără furculițe să-și devoreze prada? Cam așa... Totuși, tu veneai cu o apă caldă și roșie să uzi ghioceii anemici, fără pigmenți duri. Si era iarnă, dar tu defilai într-un cearșaf solitar pe plaja de zăpadă care îți gâdila talpa demiurgică. Ce noroc! Azi e zăpadă, ai borcane întregi de zeamă stacojie, cimitirul e aproape și mormântul bunicii așteaptă vizitatori.... Ai fugit. De fapt, asta ți se părea când o față zâmbitoare, dar adânc crispată te purta printr-o vizuină mai albă ca zăpada, cu alți grădinari îmbrăcați în alb, urcând și coborând cu stetoscoape, în loc de stropitori. Și semnele de circulație ieșeau din discuție; în schimb, erau imagini drăguțe cu sistemul circulator, pe peretele văruit. Și nu mai erau zebre; te băgai extrem de simplu într-o cutie de ciocolată care te trăgea în sus sau în jos, depinde care pătrățel îl apăsai. Așa ai ajuns într-o sală cu multă faianță și urne cu ce-ți curge în vene. Trecătorii ăștia chiar erau ciudați: toți aveau gâtul helăncii albe pe gură, și se ințelegeau, culmea, de minune între ei. O tanti cu un coc sever făcea schimb de unghieră cu un nene proaspăt bărbierit (de asta ți-ai dat seama datorită parfumului de after-shave pretențios). Vai, și de când n-ai fost pe stradă, în loc de semafoare s-au așezat crucifixuri, ca Dumnezeu să fie și mai aproape. Dar n-ai ințeles: de când e luminat atât de bine orașul? Oare nu se face un consum exagerat de energie cu burele incandescente? Și de ce unii oameni de pe stradă vin la tine și îți așează amabil câte-o mască ingenioasă pe față, cu toate că nu e carnaval? Și nici nu poți să-ți alegi rolul... De parcă orice năsos ar trebui să fie un Pinnochio, sau orice fetiță arsă de soare-Scufița Rosie... N-am înțeles... Iar combinele muzicale sunt de o parte și de alta a drumului, și barele de sunet sunt cam trepidante, scoțând un pițigăit metalic obositor, verzui... Lume, lume... ești mai rea ca un.... cum să-i spun pe nume... Spital?! Ce, și-ăla e mai luminos și curat ca o stradă care duce spre cimitir... Ai visat, dragule, ai visat... Însă nicăieri altundeva, decât la reanimare. Si ea are stații trainice la cimitir. Simți cum te umpli cu viață? Nu știu cât o să te mai tot putem întregi. Nu ți-e milă de nefericita oglindă, care acum zace în țăndări lângă ultimul număr din „Arborele lumii”, sub geam, pe covorul scrumat din apartamentul sufocant în care, vorba vine, ... trăiești? Acum nu te mai pot învinui când alergi gol pa stradă; nici oglinda nu te mai poate obliga să-ți acoperi resturile de om din... tine. Biblioteca ți se îngroașă. Încă un bilet de externare, iar pe pervaz, lângă cutia de „Delma Căpșunica” goală, o tolbă de medicamente. Ești bolnavul meu preferat. Cel mai ciudat. Cel mai iubit. Lacrimile mele și sângele tău ar face un amestec eterogen, din care prin fabuloase reacții chimico-sentimentale ar ieși un dezastru ecologic, o bombă a conștiinței puturoase din om&co. Ai vrea să-mi fii cobai? Nu, asta nu e o invitație lăturnalică ori de prost gust la un sanatoriu prăbușit in munți sau păduri; e, zic eu, doar o probă de a te avea mai aproape de punga mea pulsatilă. Nu mi-ai ajuns, tot timpul te-am vrut în doză mai mare, dar sinceritatatea cu care te tratai îmi creea incomprehensibil reacții adverse. N-am antecedente de nici un soi, sunt de o sănătate febrilă și vivace, nu dau nimic compensat; tot ce-mi trebuie eliberat e o rețetă de serotonină. E vreun medic de gardă pe aici? Sau cineva adoarme până și astăzi numărând pe... degete câț...i litri mai are până la... bunica? Nu mă gândesc nici la”Tom Degețel”, nici la „Scufița Roșie”. Îmi iau pastila de eu și mătur te miri ce: niște cioburi de oglindă care suflă sângeriu: „tu, tu, tu, tu, tu, tu...” |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy