Cred că încep să înnebunesc. În mine zace un mic animal, doarme mai tot timpul, și-n rarele momente în care se trezește așa de tare strigă și se zbate încât îmi dau pumni, sperând să-l omor. I-am dat diverse nume de-a lungul vremii. I-am spus Neputință, i-am zis Iubire, l-am numit Ură, l-am poreclit Gând, Amintire, Durere, Veghe, Vis, Supărare, Dezamăgire, Amăgire, Inimă, Suflet, Dor, Nebunie, Viață, Eu, Tu, Nimeni, Tot, Nimic și-n multe alte chipuri pe care nu mi le amintesc mereu. De multe ori, el m-a avut pe mine, m-a împins să mă zvârcolesc, să gem, să urlu, să râd în hohote, să plâng, să dorm, să nu pot dormi, să mă lupt cu oglinzi și umbre imaginare, să golesc sticle cu băutură violent colorată și cât se poate de toxică și să-mi fumez plămânii până la saturație, să privesc în gol, să nu văd nimic, m-a cerut în căsătorie și m-a părăsit pentru a se întoarce mai vioi, mai aprins din somnu-i ascuns. Simbio(n)t, hibrid, himeră, cor, voce, diavol, ceață, lumină, amar, țipăt, aspru, dulce și puturos a fost. Va mai fi. Este.
De ce sunt așa de apatic, de ce nu mă pot dezlipi din fața acestei sticle dinamic colorate pe dinăuntru, de ce apăs butoane în loc să ies afară și să privesc cerul, de ce mă simt mereu în plus și inutil, de ce dorm puțin și prost, de ce, mamă, tată, de ce, soră, frate, oamenilor, de ce sunt cine sunt și nu pot să nu fiu, micule animal, de ce? De ce mă agăț de prieteni, de iubite, de unii și de alții, de ce sunt mărăcine și ghimpe de os, de ce sunt singur și nesigur, de ce mi-e greață și de ce stomacul, măselele, pieptul, stânga, coasta, ficatul mă dor, de ce-mi înghit flegma și mucii, de ce sunt murdar și nefiresc de opac în fundul ochilor, de ce mă încăpățânez să trăiesc, de ce nu uit, nu simt, nu vreau și nu plac, de ce refuz și-njur și nu merg la biserică, de ce sunt prost fără să fiu, de ce-mi las carnea-nfometată și ochii uscați, de ce iau palme și dau flori, de ce sunt tot o crăpătură și-un frig, de ce mi-e rău, de ce mint și tac și rânjesc colțos, de ce ironizez și-mi bat joc, de ce ajut mereu-mereu, de ce nu sunt și nu-mi permit să fiu, de ce?
O domnișoară atrăgătoare culege corcodușe verzi pe-afară, e cald, copiii țipă hârjonindu-se, mașini parcate ordonat, cer parțial-noros, două doamne discută-n altă cameră, iarba e nefiresc de verde și dau din picior și nu mă pot opri, tic-tac nervos exersez și mă cuprinde-un dor de nu-știu-ce, iar ai venit, mic animal, iar te-ai trezit și vrei să ieși afară, mori odată, mori, cum să te numesc acum, ce-mi vei face, asta nu știu, te zbați, mă uit pe geam, vreau să-mi dau bice pe spinare, să plesnească pielea și să ieși afară, să te sufoce aerul proaspăt și să putrezești în câteva secunde, tu, animal fără formă, să-ți văd hidosul corp tentacular, multisegmentat, osos, chitinos, cărnos, diform, aform, amorf, formă, zbatere, moarte, să te aplatizezi și să caut un obiect foarte greu și să te zdrobesc cu el metodic.
Și tac apoi, și-mi aduc aminte de una și de alta, ce cealaltă, de ei, de alții și de toți, visez cu ochii deschiși, urât mai pot să visez, am frisoane, animalule, te prind eu și îți smulg limba cu care îmi mângâi diafragma, îmi dau ochii peste cap și mă privesc în cutia craniană, ce pandemoniu mă întâmpină, iată-i pe toți acolo, o orgie de imagini, amintiri, vise și vorbe nerostite, fulgere mici-mici scurtcircuitează neuroni care veștezi se umflă și frunze se fac, vântul primăverii urlă prin cotloanele podului gelatinos, răscolește trecuturi fragmentare, le-adună într-un mozaic vomitiv, și oare ce-i cu spuma asta de-mi iese din gură, mamă, nu mă lovi!
„În fiecare noapte scriai alt vers al vieții cu o sticlă spartă-nsângerată, și-n fiecare zi ai jurat s-o alungi. De ce nu smulgi cuiul grenadei pe care o îmbrățișezi? Aș fi vrut să cred în morții care atârnau prin copaci, iar tu te chinuiai să stai în picioare, cu capul prins între palme, ca o statuie indiferentă a unui om pe moarte. Aș fi vrut să te cred în timp ce-ți priveam lumea cum gemea, sfărâmată în propriile-ți palme, și-aș mai fi vrut să te cred pe când ridicai sticla sus, închinând în cinstea creațiilor tale arse-n creuzetul unui delirium tremens fără de sfârșit, și-aș fi vrut să cred că vei câștiga acel război din mintea ta, pe care nu-l înțelegeam. În fiecare noapte, întrebările curgeau din ochii tăi răniți, lucruri negre, blestemate curgeau, și-n fiece zi te rugai, ascultând cântecul corbului. Cădeai în genunchi, căutând să crezi, luptându-te să învingi, privind cu lacrimi în ochi la viața ce-ți atârna în palme, o tristă izbucnire a unui om sfârșit. Și-ntrebările curgeau, și nu puteam înțelege acel sunet ciudat pe care inima unui om sfârșit îl striga...”
Al cui e acest gând? Cine strigă? Cine strigă? Se lasă noaptea, iar se lasă, nu mă lasă, aș scuipa către soare dar nu mai este, foarte bine, unde-i sticla, unde-i dușmanul, la luptă!