“Hai, Valentin, mamă, hai, nu te mai prostii!” Valentin era o creatură distrofică din naștere, pe care doar ochii îl mai ajutau sa intre în rândul celor considerați oameni. Avea cinci ani și arăta ca și cum ar fi avut doi. Mâinile și picioarele încârligate nu voiau să asculte de dorința lui de a merge și nici de martiriul tăcut, din fiecare zi, al mamei care-l purta, în caruciorul special, pe alei. Știa pe de rost locul și forma fiecărui copac din parcul unde își plimba copilul. Era frumoasă ca o sfantă și, cred că, în multe cesuri din zi, și-ar fi găsit loc în vreo icoană spălăcită. Doar că sfinții nu fumează. Singurii ei prieteni din viața aia strâmbă erau țiganca îmbrobodită care păzea WC –urile și țiganul ei. Învățase să pășească în ritmul căruciorului special și cred că și-n somnul ei puțin, își învăța copilul să meargă. Valentin îi răspundea cu un zâmbet strâmb ca oasele sale și se chinuia să fie în rând cu toți copii, pășind ca un bețiv fără voie. Îi promisese mama lui că azi, dacă merge bine, îl dă în trenuleț.
Trenulețul era peste gard de WC-urile din parc și se opriseră să-l privească și să mai schimbe niște vorbe cu țiganca și țiganul ei. Și ăia doi cântau litaniile lor neștiute, ca să facă baiatul să meargă. Iar ea povestea oricui voia s-o asculte (și prea puțini voiau) litania ei de fiecare zi: “mi-au spus să-l dau afară, că e de rău. Nu l-am dat, fiindcă știam că n-o sa mai am copii. Mi-au zis cum o să fie, c-o să mă chinui cu el, dar n-am vrut să renunț. După ce l-am născut, am știut ce m-așteaptă toată viața.” Și, după ce-și înghite, cu fumul tras adânc în piept, lacrimile nevărsate, continuă: ”Hai, Valentin, mamă, hai, nu te mai prostii! Hai că ai vazut ce bine ai mers azi!” O ia din loc în ritm de oase strâmbe și știe că prietena ei de fiecare zi, țiganca, face cruci mari în urma lor. Are s-o gasească aici și mâine, și-n fiecare zi.
Așa am găsit-o și eu, luni în șir. Și eu aveam cărucior, dar de copii normali, aveam și-un înger blod, care fugea cât îl țineau picioarele, și-aveam spaime nespuse că și-ar putea juli genunchii. Trăiam în fiecare zi cu spaima că-i voi revedea în parc și mă uitam, apoi, disperată, că nu-i zăresc. Și dacă auzeam ruga ne-ntreruptă –“hai Valentin, hai, mamă....” plângeam, cu lacrimile neplânse de ea niciodată, de furie, de milă, de rușine... Nu m-ar ține niciodată peterile să fiu așa aproape de icoane cum e ea...