A rămas la volan până pe la două noaptea, cu portierele încuiate, geamurile închise, farurile stinse și grila radiatorului proiectându-se în gol, peste muchia stâncii. Ochii lui, din momentul în care s-au adaptat la întuneric, erau vrăjiți de pielița unduioasă a mării care respira, bombându-se, boltindu-se și apoi sugându-se iar și iar, ca răsuflarea amplă dar tulburată a unui uriaș al cărui somn e injectat de coșmaruri. Uneori, mării îi scăpa câte o răbufnire de furie. Alteori gâfâia febril. Și, neîncetat, talazurile pulsând în noapte, mușcând din coastă, apoi furișându-se, cu prada lor, în adâncuri. Ici, colo, gulerașe de spumă scânteiau pe pielița întunecată. Când și când, o rază palidă, lăptoasă, glisa pe sus, printre stele, poate că palpitul vreunui reflector al pazei de coastă. Pe măsură ce se scurgeau ceasurile, Yoel deosebea tot mai greu pulsațiile sângelui din țeasta lui. Cât de friabilă e crusta ce desparte înlăuntrul de afară. În unele clipe de profundă tensiune, avea senzația că marea se zbate în creierul lui. Ca în ziua aceea cu furtună din Atena, când a fost nevoit să scoată revolverul pentru a speria un idiot care încercase să-l înjunghie la capătul unei linii de autobuz. Sau la Copenhaga, în ziua când reușise, în cele din urmă, să-l fotografieze, cu un aparat miniatural, ascuns într-un pachet de țigări, pe un notoriu terorist irlandez, în fața tejghelei dintr-o drogherie. În noaptea aceea, în camera lui de la Viking Pension, a auzit, în somn, câteva focuri de armă trase prin apropiere, așa încât s-a vârât sub pat și, chiar când nu s-a mai auzit nimic, a preferat să rămână în ascunzătoare până când lumina zilei a început să se cearnă printre crăpăturile jaluzelelor. Abia atunci a ieșit în balcon și a controlat pereții, centimetru cu centimetru, până a descoperit în tencuiala zidului exterior două găuri care ar fi putut să provină de la gloanțe. Ar fi trebuit să-și continue investigația până ar fi găsit răspunsul, dar cum își isprăvise misiunea la Copenhaga, nu și-a mai bătut capul cu investigații, ci și-a făcut în grabă bagajele și a părăsit pensiunea și orașul. Dintr-un impuls pe care nici acum nu-l putea înțelege, înainte de plecare a astupat cu pastă de dinți cele două găuri din perete, fără să știe cu certitudine dacă erau găuri de gloanțe sau nu, și în caz că erau, dacă exista vreo legătură între ele și împușcăturile pe care își imaginase că le auzise în noapte, și, în cazul că fuseseră cu adevărat împușcături, dacă avuseseră vreo legătură cu persoana lui. Din momentul în care astupase găurile, era cu neputință să se mai detecteze ceva. „Ce anume e?”, se întreba singur, privind marea, fără să vadă nimic. „Ce anume m-a împins, timp de douăzeci și trei de ani, să colind din parc în parc, din hotel în hotel, din gară în gară, în trenuri de noapte uruind prin păduri și tunele, măturând cu lumina ochilor lor galbeni câmpiile beznei. Ce m-a împins să alerg? Și de ce am astupat cele două găuri din zid, evitând să fac vreun raport? Odată, ea a intrat în baie, la cinci dimineața, în timp ce eu mă bărbieream de zor, și m-a întrebat: «Unde fugi, Yoel?», iar eu i-am răspuns în doar patru cuvinte: «Asta e slujba, Ivria», adăugând apoi că iar nu curge apa caldă. Iar ea, în hainele ei albe, dar cu picioarele goale, cu părul căzându-i pe umărul drept, a dat îngândurată din cap, de vreo patru sau cinci ori, m-a făcut «păcătos nenorocit» și a ieșit.”
Dacă un om aflat în mijlocul unei păduri vrea să descopere, o dată pentru totdeauna, ce se întâmplă și ce s-a întâmplat și ce anume e posibil să se fi întâmplat, și ce e un miraj, nu are decât să stea nemișcat și să asculte. De pildă, de ce chitara unui mort trimite, în noapte, prin zid, sunete duioase de violoncel? Care e linia despărțitoare între dor, între jind și o boală lunar-astrală? Ce vroia să spună Ivria, când îi șoptea în repetate rânduri, și întotdeauna cu glsul ei cel mai intim și cel mai lăuntric: „Te înțeleg”? […]