agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3521 .



Azilul (2)
prose [ ]
Generalul

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Florinel ]

2005-08-16  | [This text should be read in romana]    | 



Nu știu cât să fi trecut de când mă așezasem pe bancă, trândăvind la soare în compania propriilor mele rătăciri, însoțite discret de târșâitul pașilor pe aleile încrucișate din parcul azilului. Un ceas, două? Sau poate doar minute? Ce mai contează? Am învățat să nu mă mai grăbesc, să uit de ceas, precum acești oameni pentru care timpul nu se mai măsoară. Am renunțat la răspuns, distrasă de rezonanța unor pași din ce în ce mai apropiați. Cineva se îndrepta spre mine, hotărât să-mi răpească din farmecul contemplării.
- Cam tare arde soarele în astă dimineață, noroc că mi-am pus pălăria. Tu de ce nu porți?
- Bună ziua! zic, în pană de inspirație.
- O fi bună pentru tine! La mine-i altfel, da’ nu-i treaba nimănui. Nici măcar a ta. Știi, în fiecare zi mă scol mistuit de-un gând care-mi tot dă ghes de la o vreme-ncoace. Anume că, dac-aș lua gâtul unuia în fiecare zi, viața mea s-ar mai prelungi cu câte un an de fiecare cap. He, he, he!
Și bătrânul, care între timp se așezase lângă mine, mă privește fix pe deasupra ochelarilor, devenind brusc de-o seriozitate alarmantă.
Probabil că expresia mea era atât de amuzantă, încât bătrânul izbucni într-un râs hăhăitor, revenind la o normalitate deranjantă. După ce râse cu poftă, lăsându-mă perplexă a doua oară, mi se-adresă, ștergându-și lacrimile:
- Te-am speriat?!? Ce-ai crezut, că ăsta-i azil de nebuni? Hă, hă, hă! De ce n-or fi putând tinerii să creadă că bătrânii sunt și ei oameni? Ne priviți ca pe niște ființe ciudate, sau chiar ciumate, aș zice, și vă gândiți cum să fugiți mai repede de noi. Hai, lasă, și eu gândeam la fel...
Aha! Care va să zică se amuzase pe seama mea. Afișez un zâmbet stingher, dar îmi notez în gând să i-o plătesc la momentul potrivit. Și neapărat Adinei trebuie să-i rup măcar un deget.
Cum între noi se lăsase o tăcere stânjenitoare, mă forțez s-o alung:
- Sunt...
- Știu cine ești, ne-a spus doamna doctor. Da’ nu prea mă interesează. „Sunt cutare!”... „Sunt cutărică!”...Ești pe dracu’! Nu ești nimic, ai înțeles?
- Îhî! măresc ochii la el înțeleaptă.
- Vorbesc în general, desigur. Acum s-ar putea să ți se pară că ești cineva, că ceea ce ești contează. Dar uită-te la mine! Eu nu mai pot să spun decât „am fost”. Vrei să știi ce-am fost?
- Daaa!
- Nimic. Ai înțeles? Nimic! A, sigur că și eu credeam că sunt cineva. N-ai idee ce mândru mă prezentam: „Sunt generalul cutare”. Fâs! Crezi că interesează pe adunătura asta de idioți (mi-i arată cu degetul) câte stele-am purtat pe umăr? Sau că bucătăreasa-mi pune vreo lingură de ciorbă-n plus? Niște nerecunoscători! De parc-am făcut doar pentru mine războiul! Știi ce-i ăla război?
- Da.
- Știi pe dracu’!
- Vreau să spun...am citit.
- Bravo! Și eu am citit cum se nasc copiii. Crezi că asta mă-ndreptățește să mă numesc mamă?
- Dar eu n-am spus că sunt general!
- Da’ nici mult nu mai aveai. Las’ că vă știu eu p-ăștia tineri – vi se pare că le știți pe toate, iar viața o țineți la degetul mic, n-are secrete pentru voi. O țineți pe dracu’!
Bineee. Ia să nu te mai bag eu în seamă. Mă prefac interesată de-un grup mai îndepărtat, alcătuit din două femei și un bărbat, ce par a se contrazice pe o temă anume. Aha! Au găsit un pui de vrabie și, probabil, nu se pun de acord asupra soartei sale. Cum mai depindem de alții!
- Ce taci? Þi se pare că ești mai deșteaptă?
Nu-i bine nicicum. OK. Mă hotărăsc să iau taurul de coarne:
- Uitați ce este: dacă prezența mea vă deranjează, atunci plec.
- Nu pleca! Nu m-am mai distrat de mult așa bine.
Cred și eu.
Deodată, mă privește cu alți ochi. Pare că abia acum mă vede.
- Olga!
- Nu mă cheamă Olga.
- Taci! Și nu-mi mai spune cum nu te cheamă!
Tac, ce Dumnezeu să fac? Ãsta mă confundă cu ordonanța.
Se uită prin mine, mă vede și parcă nu, prilej să-l pot studia mai atent. Semnele nemiloase ale vârstei nu pot ascunde totuși urmele a ceea ce trebuie să fi fost o frumusețe de bărbat. Þinuta e încă dreaptă, militărească, iar mâinile făcute parcă să mângâie, nu să țină arma.
- Olga, Olguța, nu te-ai supărat, nu-i așa?
Bine. Fie și Olga.
Cu mâna tremurată scoate din buzunarul de la piept o fotografie îngălbenită, pe care mi-o întinde. Mă izbește asemănarea cu mine, deși, e drept, femeia care zâmbește dincolo de timp e și mai tânără și mai frumoasă. La o privire mai atentă, constat că zâmbetul îl poartă doar pe buze, în timp ce ochii îi sunt triști. Mă tem să ating fotografia, o superstiție absurdă mă îndeamnă să cred că, dacă aș atinge-o, am face schimb de locuri. Mă zbârlesc. Nu cred că mi-ar plăcea în buzunarul de la piept al generalului. Nu știu ce să zic. Mă salvează el:
- Am iubit-o. Știi ce-i aia iubire?
Acu’ i-acu’! Dacă răspund afirmativ, îmi zice „știi pe dracu’!”, dacă zic „nu” – „ți-am spus eu că voi, ăștia tineri, n-aveți habar de nimic!”, dacă tac, cică fac pe deșteapta. Îmi vine să scot limba la el. Noroc că nu mai așteaptă răspunsul.
- Doamne, cât am iubit-o! Vrei să știi de ce?
- De ce?
- Știam eu că nu te pricepi! Păi, poți spune vreodată de ce iubești un om???
Apoi, după o pauză:
- Și ea m-a iubit. Dar nu ne-a folosit la nimic. Vrei să știi de ce?
- Nu.
- Atunci îți spun. Războiul a fost de vină.
- Nu există război, cum nu există nimic altceva care să despartă doi oameni care se iubesc! îi arunc răutăcioasă.
- I-auzi! P-asta unde-ai citit-o, în „Arici-Pogonici”? Ascultă, mai bine!
Olga era rusoaică, fiica unui șef de Stat Major pe care l-am întâlnit...mă rog, împrejurările nu mai contează. Era frumoasă, cultă, talentată, cânta la pian (dumnezeiește cânta), dansa pe muzică de balet, scria poezii...Hotărâserâm să ne căsătorim când se va fi terminat războiul.
- S-a terminat cam de mult, pun sare pe rană.
- Mda. Din păcate s-a terminat și prost. Iar pentru mine a fost un dezastru. Nu-mi mai rămăsese nimic din ce-aveam (nu mare lucru, de altfel). N-aveam unde să stau, din ce să trăiesc...Cum să mă fi prezentat în fața unei femei atât de minunate, cu tupeul de-a o pofti în mizeria mea? Am fost întotdeauna un tip responsabil. Apoi, am sperat o vreme c-am să-mi revin. A fost să fie abia peste vreo cinci ani...când n-am mai avut curajul să-i tulbur viața.
- Bine c-ați avut curajul să mergeți la război! Nu dau doi bani pe eroismul care se manifestă distructiv, cum nu dau o ceapă degerată pe scuzele nobile ce servesc lașității de a nu trăi. V-ați gândit că poate în toți anii aceia v-a așteptat?
- Cred că nu e zi să nu mă gândesc.
- Și la ce vă folosește?
Ridică din umeri, abătut.
Eram pornită să-i țin o teorie de zile mari și aruncam flăcări pe nări, de parc-ar fi fost suficient că privisem fotografia ca să schimb locul cu cealaltă. Dar a continuat cu glas din ce în ce mai stins:
- N-am mai aflat nimic despre ea. Doar o dată, întâmplător, am văzut o poezie într-un ziar, semnată Olga nu mai știu cum - pseudonim sau nume de căsătorie, n-am vrut să mă gândesc – dar am fost sigur că e ea. Titlul era „Căpitanul meu” – așa-mi spunea, pe atunci eram doar căpitan – iar ultima strofă mi s-a înfipt în inimă: „Cu ce-a mai rămas din ce-am fost odată/ Visez numai noaptea rubinul arzând/ Tresar și mă rog să găsesc așteptând/ Inelul ce nu mi l-ai dat niciodată”.
Își șterge o lacrimă inutilă. Nu-l întreb nimic, mi-a ajuns. Responsabil! De unde până unde a fi responsabil înseamnă numai a dărui case, blănuri sau Dumnezeu mai știe ce nimicuri trecătoare? Responsabil? Ca și când sufletul n-ar avea nevoie de nimic, față de el n-avem ...responsabilități.
Se-apleacă și rupe un fir de iarbă pe care-l meșterește în formă de cerc.
Mă-ntreb stupid câte ore pe zi doarme Dumnezeu. Apoi Îl rog să mă ierte...apoi nu mai știu...
Îmi ia mâna stângă și-mi așează cercul de iarbă pe inelar, rătăcindu-se iar în lumea Olgăi:
- Olguța, așa-i că mă iei de bărbat și cu inelul acesta? Rubinele s-au demodat, știi...
Între timp și iubirea s-a demodat, îmi vine să-i spun. Și când o găsești...
Poate că undeva, într-un alt parc, pe o altă bancă, sub lumina aceluiași soare nepăsător, o bătrână încă-și mai așteaptă inelul...Atâtea zadarnice așteptări ne umbresc scurtul drum prin această lume!
Mă ridic. Nu mai pot să-l privesc. Acum plânge de-a dreptul.
- Olga! Olguța! Nu pleca! Te rooog!

De la Adina am aflat că, de fapt, n-ajunsese niciodată general. Fusese trecut în rezervă cu gradul de căpitan, se pare c-a refuzat avansările fără să dea vreo explicație (Aha! „Căpitanul meu”). Nu s-a căsătorit, n-are copii. Tot ce-a agonisit a lăsat unui nepot de frate, care-l mai vizitează din când în când. A ales să vină la azil din dorința de a nu fi singur. Așadar tot mai bună „adunătura asta de idioți” decât nimic.

E târziu, sunt obosită și-aș vrea să strig. Privesc firul de iarbă de pe deget și mă gândesc la rosturile lumii. Am adormit și visez că mă cheamă Olga, sunt rusoaică...războiul tocmai s-a terminat...sunt îmbrăcată-n rochie de mireasă, în inelarul stâng am un inel cu rubin, iar la brațul drept pe Căpitanul meu.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!