ecoul din salon e cel mai penetrabil, nu te mai aștepți decât să intre o asistentă, să te privească, iar îngrijorarea ei să fie mai mult decât toate tornadele ascunse în tăcere, când, în căderea lucrurilor, sunetele devin brusc alarme asurzitoare. și, cu toate astea, zâmbești, sfidezi iar moartea

un singur om știe cum este zâmbetul ăsta, mai ales când ești tăiată direct în inimă, știe cum îți va fi chiar și ultimul zâmbet, fiindcă știe și cum a fost când te-a lăsat fără

palma asistentei seamănă cu o pâlnie interminabilă, prin ea curge în șuvoaie apa, nu mai știi ce simți, în tine se adună foc

te miră cum nu te poți lăsa nici măcar sub banala solicitudine a acestui chip bun, iei totul cu greu, așa cum se întâmplă când apele curg înspre izvor, înspre primul pământ

și chiar atunci începe vertijul, mesajele de sub puls, mesaje-lamă, ai putea să nu le auzi, oricum celălalt nu știe nimic, să le lași pentru mâine sau o altă zi, să le ascunzi exact sub acul seringii, să îți facă o puncție, cumva în vertebra care amplifică orice bătaie anapoda

și totuși le primești, împreună cu drajeurile, paharul de apă, cealaltă mână e liberă, întotdeauna ai ceva liber pentru celălalt, nimic nu e mai urgent decât să îi fii, chiar și atunci când femeia în halat îți face semn că ar trebui să nu miști, e riscul cât privirea ta

ea pleacă, salonul e golul de după și iei în tine tot acest gol, e mai simplu așa, vor intra câteva mesaje-fire, ele vor coase mai departe o legătură sau alta

ar fi trebuit să spui de la primul ce se întâmplă, unde ești în orele astea și de ce cuvintele produc ace, și acele picură în tine rău după rău, și răul anihilează serul ăla vitaminizant, și inima se duce, cu hamacul ei de viață cu tot, și exact când simți asta lași cuvinte pentru a fi