Ursul mârâi înfundat și părul aspru de pe spate i se ridică amenințător. El știa prea bine ce însemna asta, o văzuse de prea multe ori în confuntările dintre frații lui și alte “suflete” în condiții asemănătoare. “Sufletul” se arăta complet surd la amenințarea lui și îl întâmpinase ca pe un dușman. Ca și cum ar fi știut exact pentru ce era el acolo. Ochii turbați ai animalului erau însângerați și tânărul putea vedea cu ușurință că luase decizia corectă și că era singurul capabil să o îndeplinească. “Sufletul” trebuia să moară.

Mica poiană unde reușise să îl prindă din urmă nu putea avea mai mult de douăzeci de metri pătrați și era bine străjuită de trunchiurile puternice ale stejarilor ce formau acea parte a pădurii. E un ring potrivit, gândi el zâmbind la gândul apropiatei înfruntări. Senzația de putere era toxică. Pentru prima dată îi fusese permis să vâneze singur, fără ca gemenii să-i studieze fiecare mișcare. Doar era suficient de mare acum. Beneficiase de aceeași pregătire, trecuse prin același ritual – era la fel de puternic.

“Sufletul” se ridică pe picioarele din spate urlând sălbatic. Grohăitul profund care se scurgea din gâtlejul încordat nu încetă nici măcar o clipă. Apoi, “sufletul” atacă. Tânărul râse scurt dar găsi potrivit să mai privească o dată ochii pătați de sânge. Nimic. Vibrația care ar fi trebuit să-l prevină se lovi de zidul nebuniei. Cu adevărat era un “suflet” pierdut. Mai avu timp să se minuneze de înțelepciunea bătrânilor care hotărâseră cu mii de ani în urmă că în orice animal sălășluiește un suflet, o voință. Încă de atunci toți cei asemenea lui se adresau tuturor animalelor cu denumirea de “suflete”, cu excepția pisicilor desigur. Nimeni nu reușise să comunice vreodată cu una așa că nu puteau fi siguri.

Cu o fracțiune înaintea impactului care ar fi fost suficient de violent pentru a-l trimite și pe el la pământ, tânărul păși lateral. Mișcarea fusese rapidă și de o fluiditate nenaturală, “sufletul” nici nu avusese timp să observe că ceva nu era în regulă. Ar fi putut termina lupta chiar atunci, înainte de a începe, dar n-avea de gând să se lipsească de plăcerea luptei. Asta chiar dacă în fața lui se afla un “suflet” atât de bolnav. Era mulțumit de calmul pe care îl simțea. Se așteptase să ezite, să fie cuprins de milă. Dar pus în fața faptului, simțind cruzimea emanând în valuri, știa că nu exista o alternativă. “Sufletul” era condamnat.

Animalul se opri șuierând necontrolat. Privirea împăienjenită se fixă aproape imediat asupra noii lui poziții. Oare înțelege că-l puteam trimite dincolo în secunda când a trecut pe lângă mine? Oare nu vede că trăiește clipe împrumutate, că doar lipsa mea de experiență e motivul pentru care încă mai respiră? Ar fi fost atât de ușor să-i zdrobesc pur și simplu spatele, sau –cum l-am văzut pe tata procedând cândva- să îi smulg inima încă pulsând. Nu ar fi deloc greu pentru mine să trec prin trupul lui. Oare nu înțelege? Nu știe oare că trebuie să moară, că orice “suflet” e condamnat dacă ia viața unui om? “Suflet” prost și nebun.

Animalul se apropia acum pășind prevăzător, executând cercuri din ce în ce mai strânse în jurul ciudatei creaturi care nu părea să simtă vreo frică. Tânărul aștepta. Colțurile buzelor urcară puțin și un zâmbet crud i se așternu pe chipul altminteri liniștit. Privea dansul primitiv al “sufletului”, mișcările greoaie ale capului masiv. Un țipăt scurt îi atrase atenția. Era fără îndoială un om. E încă departe, gândi el, câțiva kilometri. E timpul să mă grăbesc, nu trebuie să mă vadă. O sclipire ne îndurătoare se născu în ochii lui. Atacă.

Þâșni spre animal atât de brusc, ca o fulgerare întunecată. Ochii “sufletului” nu puteau ține pasul cu rapiditatea mișcărilor lui, nici o ființă vie nu putea – cu excepția fraților lui desigur. Mâna lui se încolăci în jurul grumazului scurt și se strânse într-o menghină fără scăpare. În același timp în mâna dreaptă luci o lamă scurtă și subțire care se înfipse cu precizie în inima “sufletului”. Animalul muri instantaneu. Fără ca măcar să înțeleagă cum sau în fața cui, putuse să piardă atât de categoric. Dacă ar fi știut cine sunt. Dacă ar fi știut de ce sunt capabil! Un nou zâmbet satisfăcut îndulci trăsăturile tânărului. Sclipirea din ochii lui dispăruse și el lăsă trupul lipsit de viață să alunece moale pe frunzele pătate acum cu sânge.
Gemenii or să vrea să vrea să știe totul, vor căuta cea mai mică greșeală pe care am făcut-o și vor avea grijă să n-o uit. Așa sunt ei.