Auzul lui fin prinse un zgomot surd undeva în spate. O mașină se apropia de el dar era încă departe. Dacă un călător obișnuit s-ar fi oprit mulțumind cerului pentru noroc și ar fi așteptat pentru ca automobilul să ajungă lângă el pentru a-l ruga pe șofer să-l scutească de chinul mersului, Ermus iuți pasul. Se simțea obosit dar ultimul lucru pe care-l dorea era să se înghesuie lângă cine știe ce bătrân care cu siguranță duhnea a alcool și a murdărie. Dormise în aer liber de mic copil. Nici nu-și mai amintea când petrecuse ultima dată noaptea într-un pat. Acele amintiri neclare ale copilăriei își pierduseră sensul pentru el. Un scâncet slab, ca de copil mic plânse undeva în față. Alert, dar fără a trăda nici o urmă de emoție, scrută cu atenție coastele pline de flori. Nici o mișcare. Geamătul agonic se repetă. Tânărul observă micul iepure sângerând la nici douăzeci de metri, în mijlocul drumului. Inima lui se făcu mică și, fără să stea pe gânduri, alergă spre nefericitul animal. Mișcările lui erau atât de naturale încât imaginea unui șarpe furișându-se prin iarbă ar fi fost mai puțin grațioasă. Iepurele era pe moarte, avea picioarele din față și gâtul rupte iar, prin boticul uscat, aluneca un fir de sânge. Ermus nu mai putea face nimic pentru el, doar să-i aline suferința. Cu un gest sigur ridică animalul și, scoțând un cuțit cu lama neagră din cureaua de la brâu, ucise rozătorul. Cu atenția distrasă, tânărul uită de mașina care se apropia acum repede. Îndreptându-și spatele, se pregăti pentru norul de praf. Era probabil o imagine interesantă pentru că, la nici zece pași de el, automobilul frână violent. Geamul din partea opusă șoferului coborî rapid și un chip ca nici un altul îl cercetă uimit. (Înghițind în sec cu privirea pe animal, tânăra îl întrebă:)
- Ce ai acolo, cina? Apoi un zâmbet nepământean se întinse pe fața ei.
Uită să respire. Cu siguranță nu era un bătrân beat și jegos. Nu. Dimpotrivă, un miros puternic de liliac și de iasomie îl învălui ademenitor. Înăuntru mirosea a primăvară. Încercă să facă abstracție de ușoara umbră de ironie din vocea fetei și se chinui să zâmbească. (Zâmbetul lui avu un efect ciudat pentru că) necunoscuta se trase înapoi și deschise portiera.
- Merg în Sibiu, zise ea pregătindu-se să-și continue drumul.
Ermus nu clipi. Nu înțelegea de ce această ciudată ființă –mai frumoasă decât oricare alta- oprise pentru el? Și, dacă din motive necunoscute o făcuse, de ce îi oferea să se urce în mașina ei? Oare nu știa cât de periculos era să primească străini atât de aproape?
- Hei, tonul era mai înalt, ușor iritat, ce faci? Nu vii?
Tânărul nu răspunse. Se gândi să-și ceară scuze și să-și vadă de drum însă nu-și putea opri mintea să nu alunece spre acei ochi albaștri ce păreau rupți din cerul senin de deasupra lor. Nu știa ce să-i spună. Se hotărâse să accepte. Trebuia să-i mulțumească imediat? Sau doar la destinație? Brusc își dori ca măcar o singură dată, Învățătorul să le fi spus cum să se poarte prin preajma fetelor. Fără un cuvânt, alunecă în mașină.
- Nu vrei să închizi…? Întrebă ea gesticulând scurt spre portiera încă deschisă.
Trase mânerul cu ceva mai multă forță decât era necesar. Fata pufni dar nu-și îndepărtă privirea de la drum. Nu mai erau decât câțiva kilometri și mașina înainta încet printre gropile ce se căscau asemeni unor găuri negre peste tot. “Pe jos aș fi ajuns mai repede” se bosumflă tânărul fără ca liniile care-i desenau fața să se modifice în vreun fel. Poate doar tremurul scurt al buzelor. Puțin – dar suficient.
- Ai spus ceva? Îl întrebă ea cu vocea dulce, politicoasă.
Tuși scurt.
- Nu. Nimic.
Privindu-l pentru prima dată, fata se crispă și păru a fi îmbrățișată de un curent electric, unul foarte puternic. Piciorul ei bruscă pedala de frână și automobilul icni oprindu-se.
- Ce…? E…? Aia…? Fiecare cuvânt era o propoziție și degetul ei se îndreptă tremurând spre iepurele din poala tânărului.
Băiatul pricepu o clipă mai târziu la ce se referea.
- Asta…, asta e pentru frații mei.
Zâmbi nevinovat sperând că ea nu va pune prea multe întrebări. Nu era obișnuit cu dialogul de complezență, sau de orice fel.
Fata se sufoca.
- Scoate…, gemu coborându-și pleoapele, mortăciunea din mașină!
Nu-l mai privea. Degetul ei se aruncă spre un buton mic și el urmări geamul din partea fetei coborând rapid.
Prea uluit pentru a înțelege reacția și crezând că se referea oarecum la el, încercă să iasă din mașina devenită brusc prea mică. “De unde se deschide minunea asta?” gândi el nedorind să recunoască faptul că habar n-avea. O privi rugător și urmări direcția în care indica degetul alb. Împinse și trase de mânerul în cauză și, până la urmă, portiera sări în lături. Coborî cât de repede îi permise spațiul sărăcăcios și porni cu pas hotărât înainte. În spatele lui se auzi clicul metalic al portierei trase. Apoi, din interior, o serie de gemete din care nu reuși să înțeleagă decât cuvântul “animal” repetat de mai multe ori. Chipul i se aspri și mări viteza. Pașii lui considerabili așezară rapid o distanță apreciabilă între el și mașina încă oprită.
Chiar dacă fața lui nu trăda vreo emoție, se simțea rușinat. Nu mai simțise asta niciodată. Niciodată nu-și simțise obrajii arzând, niciodată nu simțise durerea aceea ascuțită în piept. Pentru prima dată în mai bine de zece ani nu-și mai putea controla bătăile inimii. Ce se întâmplase cu el? Nu putea fi din cauza ei. Abia o cunoscuse. Poate apropierea de casă îl afecta mai mult decât crezuse. Nu. Zâmbetul îi era încă proaspăt în memorie. Ardea în mintea și în trupul lui zdrobindu-i echilibrul. “Oare cum o cheamă?” se trezi întrebându-se cu răsuflarea întretăiată.
Sunetul slab al motorului trezindu-se la viață îl făcu să tresară. Înfuriat pe noua lui slăbiciune începu să alerge dea binelea. Nu-i mai păsa nici de oboseală, nici de slăbiciunea generală cauzată de hrana sumară din ultimele zile. Tot ce dorea era să fie cât mai departe de necunoscuta aceea care îi dăduse simțurile și liniștea peste cap.

- Te rog! Oprește-te!
Cu geamul coborât din nou fata menținea viteza tânărului. Îl ajunsese din urmă de câteva minute și încercase să-i explice că ea e alergică la animale și că nu suportă sângele, că i se face rău. Nu-i dăduse nici un răspuns. Mergea fără a da vreun semn că o aude sau că scuzele ei își atinseseră scopul.
- Nu sunt un animal, mârâi el fără să se oprească și evitând să se aplece pentru a o privi - deși își dorea asta.
- Știu, ți-am spus că nu mă refeream la tine! Dă-mi voie să te duc până în oraș. E absurd să mergi până acolo.
- Sunt obișnuit, mormăi el.
Din mașină se auzi un țârâit strident care o făcu să se oprească.
- Alo? O auzi pe fată răspunzând la telefon dar păși în continuare. Nu…, încă n-am ajuns. Cum adică să mă grăbesc?
Tânărul se opri.
- Știi ceva? Strigă ea în receptor. Nu e treaba ta când ajung eu! Dacă nu poți să ai răbdare, du-te singur! Cu un gest nervos încheie convorbirea și zvârli micul aparat într-o nișă a bordului. Fata opri mașina, apoi așteptă ca tânărul să ajungă din nou lângă ea.
- Te rog…, vocea ei blândă și rugătoare îl surprinse. Pentru o clipă își dori ca el să nu fie ce era. Să poată vorbi cu frumoasa și să se simtă în largul lui lângă ea. Tuși încurcat, neștiind ce să facă.
- Lasă animalul aici și vino cu mine. Măcar atât pot face după…, vocea ei se pierdu.
Ermus cântări posibilitatea de a se urca din nou în mașina ei. “Păcat”, gândi el renunțând la friptura minunată de iepure care ar fi dat un scop uciderii micului rozător. Își îndreptă spatele ascultând cu atenție. Sunetele din preajma lui deveniră mai clare. Un foșnet slab ce venea de undeva din pâlcul de arbori din apropiere îi atrase atenția. Era ce aștepta. Cu un gest scurt aruncă animalul în direcția aceea. Ascultă din nou cu atenție. Satisfăcut de rezultat zâmbi și se relaxă puțin.
- Bine, voi veni cu tine cu o singură condiție. Își simți pulsul lovind puternic în tâmple.
Fata zâmbi nedumerită.
- Care?!
- Să-mi spui numele tău.