Într-o jumătate de oră, din partea spitalului Psihiatrie II este trimisă o ambulanță. Din ea coboară doi asistenți de salvare și un medic. Luiza însă se liniștise. Cei trei împreună cu Ada intră în camera de cămin unde găsesc geamurile și pereții mâzgâliți cu partituri, note muzicale, instrumente și desene, la care Luiza lucra asiduu până în momentul în care ei au intrat. Medicul o privește sec și înainte ca ea să spună ceva îi administrează un sedativ. În treizeci de secunde Luiza alunecă de-a lungul peretelui pe podea și în tot acest timp șoptește:

- Nu mă sedați, lăsați-mă. N-au ce să ne facă. Mă iubește. Liniștește-te!

Pe coridor Marga și Ticuța plâng în pumni privind-o, nerecunoscând-o. Se adunase tot căminul, erau studenți chiar și afară, jos, în stradă. Era un spectacol gratuit, unii se înghesuiau pe coridor ca să surprindă o fracțiune de secundă, o imagine din cameră cu geamul, cu pereții mâzgâliți. Povestea pornise, se multiplica, se dezvolta, în trei zile avea să capete dimensiuni monstruoase.

Internarea Luizei n-a ajutat cu nimic. Sedată, au izolat-o într-o rezervă și le-au interzis colegilor s-o viziteze pentru că o agitau inutil. Le cerea ajutorul, le explica că nu e bolnavă, că nu e nebună, astfel că o sedau din nou, iar colegii plecau sfârșiți văzând-o concetrată într-un punct.

***

La o săptămână, Ticuța găsește agenda Luizei sub pat. Ajunsese acolo în toată vânzoleala, cineva o lovise, poate chiar Luiza. Cu teamă o deschide: zeci de pagini în scris de-o șchioapă, econom. Scrisul ei curgea lin și ciudat, în două caligrafii distincte.

„ Mai ții minte atunci? Lângă facultate. Dacă știam că pot iubi atât de mult un suflet i-aș fi cerut lui Dumnezeu să mă nasc cu două, doar ca să știu că n-am să fiu niciodată singură. Nu crezi c-ar rezolva problema? Hai joacă-te cu suvița aceea. Ah, simți? Simți cum roșește o femeie? Da, cred că aș mai muri o dată doar ca să simt asta. Hai... Plimbă-te prin fața oglinzii, lasă-mă să te mângâi.”

Ticuța tremura. Ce altă dovadă de personalitate multiplă mai trebuia? Trebuia să ducă agenda la spital.

„Ștef, am visat azi-noapte că făceam dragoste. Oamenii nu știu s-o facă așa. Se opresc la piele, la secreții hormonale, feromoni, la iubiri medicale. Nimeni n-o mai face așa. Te-am simțit deasupra mea, ți-am văzut privirea, tatuajul, ah, când ți-ai făcut pata aceea oribilă? Nu râde... Am vrut să-l acopăr, dar s-a întâmplat să mor. Știi, mă bucur c-ai murit. Cumva egoist. El zâmbește, îl simte. Ce reprezintă totuși pata? E o partitură. Cânți la vreun instrument? Nu. Nici cel care mi-a făcut tatuajul... Apoi cerneala s-a întins în timp, s-a năclăit, dar muzica e tot acolo, ca și iubirea asta, imposibil de prins. Vrei să desenezi niște partituri? Da... Hai. Să vadă lumea cum ar fi trebuit s-arate.”

Ticuța plânge încet, cu mari pauze în care inspiră cu putere. O vină densă îi atârnă de umeri, ca un înger prăbușit care se agață de-un om găunos, cu ochelari de cal, o primată cu educație, ca o ultimă stație înainte de iad. Luiza era fericită, își spune, sedată nu simte nimic, și-atunci n-ar fi fost mai bine să fie toți lăsați să fie un pic ciudați?

***

Examenul final de organe începe. Pentru asta studenții, printre care și Marga, Ada și Ticuța, sunt duși la alte cadavre decât cele pe care le-au studiat în timpul lucrărilor practice, pentru că acelea s-au stafidit în timp, s-au uscat ca niște coji devenind indescifrabile. Pentru examen se păstra un cadavru relativ proaspăt, puțin timp ținut în formol, undeva în jurul perioadei de 6 luni, pe care asistenții îl disecau pentru examen. Pentru o notă mai bună, puteau ajuta și studenții.

Intrată în examen, întrebarea asistentului vine pentru Ticuța ca un apel la realitate, pentru că i-a luat o fracțiune de secundă să vadă tatuajul de pe pielea ce atârna de brațul disecat al cadavrului. Pata cu note muzicale. Înțepenește astfel lângă Ștefan, lângă pielea capului său întoarsă peste față, lângă platoul lui costal de pe masa alăturată, și lacrimi mari i se rostogolesc pe față pentru el și Luiza lui, internată. Pentru el și iluzia lui.

Asistentul, lunganul Sofiei, o roagă să iasă din sală, să se reculeagă. Realizează că ceva se întâmplă dar o pune pe seama examenului. De acolo Ticuța o ia în fugă către psihiatrie, însă pe drum se oprește și se gândește dacă cel mai indicat om n-ar fi un preot. Numai el știa de fapt ce să facă. Se întoarce astfel către bisericuța de lemn, de lângă spital, din parcul în care-l amețise pe Adam. Pe drum se așează pe banca aceea iar amintirea lui Adam și a ceea ce-și dorea ea de la el, a ceea ce ea, de fapt, între toate chefurile și adunările prietenoase, libidinoase, tumultoase, cum or fi fost ele, n-a simțit niciodată. Era chiar ceea ce găsise în jurnalul Luizei. Era o iubire adevărată.

Ticuța a rămas acolo întrebându-se o dată, de două ori, de o mie de ori, dacă preotul ar putea s-o ajute pe Luiza și tot aștepta ca ceva în ea să-i spună că da, însă acel ceva nu venea.