Inevitabil, ori de câte ori vorbeam despre mere la Udești, gândul zbura peste deal, la livada de la Merești. Am fost de vreo 2 ori, o dată chiar într-o toamnă la cules de mere și văzusem încă un loc în care timpul stă în loc. Ramurile încărcate de rod ce ating pământul, descrise de Sadoveanu îmi brăzdaseră drumul printre rândurile îngrijite ale marilor livezi de acolo. Adunam mere, căram mere, mâncam mere, călcam pe merele căzute, miroseam a mere. Fără îndoială devii unul de-al lor, ești măr. Și-atunci cum altfel să îți numești satul dacă nu „urmașii merelor”?
-------------------------------------------------
De atunci am cam pierdut sentimentul bucuriei de a primi de la natură după o muncă de câteva luni; ne-am obișnuit ca etichetele cu prețuri din supermarket să dea sens cumpărării și prețuirii unui fruct. A cam dispărut grija aceea cu care se mutau merele iarna dintr-o ladă în alta ca să se înlature cele stricate și să rămână mai mult timp cele bune. Mirosul cojilor rămase după ce curăta bunicul merele umplea casa. Mai ales în zilele de iarnă, acele mere muncite și plimbate prin toată gospodăria își căpătau sensul și prețuirea adevărată. Erau, la urma urmei, niște fructe. Dar munca de peste an, faptul că trecuseră de cateva ori prin mâinile tale, le dădea alt sens, altă importanță, altă semnificație. Altfel ți se tălmacea în fiintă prima gură de măr adus din beci, rece ca gheața. Nu gustai numai un banal măr, ci rodul efortului din toamnă, al grijii tale exprimate altfel. Era un mod de a te reîntoarce la tine printr-un circuit senzorial intersecatat cu natura. Și de la senzorialul gustativ trecea în suflet o împlinire liniștită, de care încercai să te bucuri în pace și pe care nu știu cât am înțeles-o atunci, cât acum.
------------------------------------------------
Aveam și noi livadă în Udești. Vărul Florin avea și un prieten, Marcel, care locuia undeva, aproape de ea. Treceam pe langă ea ori de câte ori mergeam spre pădure. Dar etalonul amintirilor în termen de livadă rămâne cea de la Merești. Oricum, când venea vorba de mere sau pere, am fi avut suficient cât adunam din grădină la noi. Dar săracul păr de pe terenul din spatele școlii nu prea apucase niciodată să își vadă fructele coapte. Nu numai cătăratul în el, pornind de pe poarta terenului de handbal era o adevarată epopee, cât mai ales actul de a ajunge la perele cele mai îndepărtate, care supraviețuiseră și nu fuseseră devorate când abia se iviseră și ele pe crengi, mici, verzi și timide. Nu prea știam ce e aceea prețuire a rodului atunci.
------------------------------------------------
Picau multe mere pe jos, putrezeau acolo, îngrosand țărâna. În spatele grădinii, aproape de pârâu erau un loc mai plat, bine ascuns de porumbul inalt. Într-una din zile, împreună cu Florin și cu fratele meu Ionuț, ne-am apucat de fapte mărețe. Cam fără sens, ca în vremea copilăriei, dar cu urmări necalculate cu chibzuință... Din niște bețe de răchită ne-am făcut lansatoare. Erau elastice, numai bune să le înfigi un măr în vârf și să îi faci vânt. Cu cât mai amplă mișcarea, cu atât mai înalt și mai lung zborul fructului. Nici nu ne imaginam inițial cât de tare poate zbura. La prima încercare am fost destul de surprinși toți. Nici nu mai stiu cine a început. Nu mai stiu cum de am ales direcția de lansare. Dar știu că am ajuns să bombardăm cu suficientă precizie tabla de pe casa lui Pârpoc. Trăgeam pe rând sau salve comune. Omul a răbdat cât a răbdat până a ieșit afară cu o ploaie de înjurături la gură. Poate ar fi trebuit să ne dea de gândit, dar ne-am diversificat activitatea: trimiteam mere cu dedicație: „Ãsta-i pentru Mihaela, ăsta pentru Lili, ăsta pentru Mircea, ăsta pentru Gavril...” (cine l-o fi pus să facă atâția copii??). Dar nu de la el ni s-a tras încheierea armistițiului și oprirea focului. Din porumb și-a făcut apariția liniștit bunicul. S-a uitat la noi calm și ne-a dojenit extrem de simplu. „Da, da. Zvârliți, zvârliți, că la iarnă ia! De aici o să mâncați mere” zise el ridicând antebrațul mâinii drepte cu pumnul strâns. Știu că începuserăm să aruncăm cu mere căzute din pom. Dar cred că în avântul precipitării acțiunilor am început să ne aprovizionăm și cu mere din copac direct. Erau mai aproape, deh!... Cam la replica bunicului se încheie pagina de amintire care o păstrez din acea zi. Am fugit care încotro atunci, lăsând în urmă lansatoarele noastre deja calibrate pefect pentru tabla casei lui Pârpoc. Ce folos... nu terminaserăm muniția, nu aflase omul de unde i se trage, nu am reușit să transmitem personal nici dedicațiile măcar.
Era o zi cu soare de toamnă plăcut, cu liniște și rod de jur imprejur. Cu o gradină verde, care a fost decorul atâtor trăsnăi pe care le-am făcut. Decor pe care îl revăd mereu de atunci și nu e niciodată așa ca-n amintiri.
------------------------------------------------
Merii noștri dragi în care ne cătăram cu atâta dexteritate nu mai sunt. Au mai rămas doar doi sau trei și părul de lângă drum. Ca să mai dreagă busuiocul, a mai plantat tata niște meri de livadă, din aceia mai mici și cu rod bogat. Mă și întrebam când i-am văzut prima oară cum de mai țin ramurile acelea plăpânde atâta amar de rod. Pe cei vechi i-au tăiat rând pe rând. Cel mai falnic era unul drept în cărarea ce ducea la pârâul din fundul grădinii. Făcea mere albe, numai bune pentru compot. Mai aveam și ionatane și bot-de-iepure, dar cele albe erau de referință. Ceilalți meri erau mai mici, dacă te urcai în ei, îi scuturai de le picau mai toate merele... Dar cel cu mere albe, din mijlocul cărării parcă te chema. Avea o coroana rotundă și când creștea porumbul nici nu ne vedea nimeni când ne urcam în el.
-------------------------------------------------
Închei păstrând în minte imaginea rodului primordial, covârșitor în simplitatea lui, care vine la timpul cuvenit, fără să întrebe pe nimeni, care te acoperă cu abundența sa și te face să iubești dărnicia naturii. Să te iubești pe tine ca parte din ea și te face să îți dorești să dai și tu ceva în schimb. Rodul pământului care ne face mai buni.