agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-06-05 | [This text should be read in romana] |
Uneori mă întreb dacă antecedenții noștri au bănuit în ce direcție navighează, dacă au avut măcar o vagă percepție asupra viitorului.
Înclin să cred că nu. O aud pe mama, mă strigă la masă. De ce nu mi-e foame? De ce nu mai simt nevoia să mănânc. Sau să beau? Mama insistă și o ignor cu satisfacție. E doar un robot, ce are să pățească, hipertensiune? Încep acest jurnal cu o scurtă descriere a prezentului, sunt sigur că, dacă povestirile despre mașinile Timpului sunt adevărate, aceste rânduri ar constitui un adevărat festin în trecut, poate ar putea face același lucru și în viitor. Am șase ani și numele meu e Ero. La vârsta de patru ani mi-am încheiat studiile la Sediul de Implantare Informațională unde pentru că sunt orfan statul mi-a asigurat doar un pachet de bază. Prin procesul de Dezvoltare Accelerată corpul meu a atins deja maturitatea de mai bine de un an, am acum toate caracteristicile unui umanoid, desigur cu excepția ochilor. Orașul oferă tot mai puține lucruri, pe mama am cumpărat-o la mâna a doua de la un traficant de roboți, a zis că e puternică și se strică rar, mincinosul. Măcar n-a mințit în legătură cu softul de Purificare, androidul curăță tot ce prinde în cale. Pentru că m-am săturat de piuitul strident al robotului matern mă ridic și înghit cuminte pastila cenușie ce conține mineralele, proteinele, și toată pleiada de chimicale de care corpul meu va avea nevoie în săptămâna următoare. O săptămâna are 84 de zile, din Educație am aflat că strămoșii noștri socoteau săptămâna la doar șapte zile, nu-mi pot imagina cum se trăia atunci. Prin ce metode ingenioase a reușit să supraviețuiască omul, ce idealuri l-au mânat spre punctul maxim al evoluției? Ce anume l-a făcut să lupte după ce-am ajuns? Am auzit povești despre rezistența rasei umane, despre dârzenia și curajul lor, m-au făcut să merg la Grădină – să văd unul cu ochii mei, nu mai sunt decât puțini împrăștiați pe toată suprafața Extrei, “Extra” e numele pe care l-am dat noi planetei odată ce a fost a noastră, la început a fost Exterra, dar toți i-au prescurtat numele în Extra – ca o ironie adusă rasei ce trebuise să plece pentru a ne face loc. Cei ca mine se gândesc rareori la primii locuitori ai planetei, nu avem timp și multora nici nu le pasă. Am venit, am fost mai puternici, am luptat și noi pentru supraviețuire… și atunci de ce m-am simțit ca un ucigaș la Grădină când am privit în ochii Omului? Era primul pe care-l vedeam și la început m-au izbit diferențele fizice, ochii -doar doi- au fost o surpriză. Dincolo de urechile ciudate, de părul lung și murdar, privind dincolo de trăsăturile goale, ochii m-au prins din prima clipă. Dacă mama ar ști că stau aici și consum bateria Jurnalului pe un subiect atât de ridicol m-ar piui săptămâni în șir, pentru asta îmi schimb parola de cel puțin nouă ori pe zi -zece ar fi prea mult pentru că ar alerta Sintetizatorii și dacă aș face-o mai rar ar putea avea timp să-mi spargă codurile apoi, ca orice robot ascultător, să raporteze orice inadvertență. Credeți-mă pe cuvânt, mai bine izolat într-o cameră goală decât liber cu Sintetizatorii clipindu-ți pe urme… Așa, dar să revin la ochii strămoșului, strămoașei – dacă e să am încredere în foaia de Explicare. S-au fixat asupra mea doar câteva secunde și tot nu reușesc să arunc senzațiile pe care le-am văzut în retinele acelea obosite. Două săptămâni și nesfârșite ore în fața sticlei ce mă despărțea de exponat, am reușit să înțeleg mesajul privirii. Îi era foame Bineînțeles c-am zburat la Zeforul Grădinii și l-am interogat asupra medodelor cu care-și tratează subiecții, și în special Femeia Umană. Mi-a răspuns politicos și surprins de acuzațiile pe care i le aduceam, cum puteam să cred că ar putea să trateze cu orice altceva în afară de grijă pe una din cele opt reprezentante feminine ale Oamenilor? Chiar așa? Ce era în mintea mea? Am răspuns cu o laudă probabil nemeritată, dar Zeforul s-a liniștit imediat și după scanare, asigurat că nu sunt vreun membru al Sorriului, mi-a dat detaliile după care nu știam că tânjeam. Femela avea 25 de ani și nu-i era foame, ca toți membrii pe care noi îi foloseam în scopuri educaționale - fusese capturată înainte de a împlini un an, crescută în laboratoare și mereu vegheată la fiecare pas, devenise mai mult un obiect. Foamea pe care o citeam în ochii ei nu avea nici o bază reală, ba chiar -dacă era să cred toate balinele Zeforului- singura explicație era Nebunia. Însă ochii aceia argintii nu puteau fi nebuni. Nu l-am contrazis pe maestru și am continuat să aprob. Încă nu știu ce a fost în mintea mea când am deschis gura: - Credeți că o pot admira în particular? Fulgerat de propriile cuvinte aproape nu le-am înțeles pe cele ale Zeforului. - Pentru suma potrivită, puteți chiar să alegeți “unde” anume… N-am știut ce să răspund așa că am primit rapid explicația: - Și ce faceți cu ea rămâne la latitudinea dumneavoastră, atât timp cât o primesc înapoi respirând. Am dat din cap și-mi amintesc c-am zâmbit. Ceasul arată ora 45, peste câteva minute trebuie să plec dacă vreau să ajung la timp în Oraș. Sediul Mittendral, etajul 8, camera 203 - acolo mi s-a spus că pot vorbi timp de o oră în modul privat cu una din cele opt reprezentante ale Femeii Umane. Asta dacă ceea ce vreau e să-i vorbesc. Cât timp o înapoiam în viață totul era în ordine… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy