Am obosit. Am obosit să lupt. Simt că nu mai am nici măcar puterea de a plânge. Sunt ca o stâncă insensibilă. Știu că merit să primesc ceea ce primesc. Tocmai de aceea, nu are rost să mă vaiet. Vreau doar să rup vraja și să văd Realitatea așa cum e ea și nu cum am văzut-o până acum, de după o perdea care o deforma. Îmi pare rău că am stat atâta vreme în spatele ei, crezând că ceea ce văd este Viața Noastră. M-am înșelat. Caut să rămân lucid și să nu ajung într-o stare de depresie. Nu renunț. Nu mai îmi spun că mă retrag din lume pentru a scăpa de umbrele care îmi întunecă existența. Voi rămâne aici, dar mult mai tăcut, mult mai rezervat în privința viitorului, așteptând cu răbdare și fără durere clipa în care voi primi instrucțiuni despre ce trebuie să fac mai departe. Mi-a rămas doar meditația. E singura care te poate desprinde din mocirlă și să te înalțe. Nu contează până unde. Contează să rămâi acolo, sprijinit de un colț de gând sublim cu care să te însoțești mereu. MANTRA. Mi-e milă, mi-e groază de ceea ce va urma, mă simt neputincios în situația de față, încep să nu mai cred în mine, încep să cred că totul nu a fost decât o vrajă care s-a rupt, iar acum e foarte greu să vezi Realitatea. Știu că am mai scris asta mai sus, știu că nu gândesc acum când scriu aceste rânduri, știu că nu mai pot fi furios și că NU mai contează ce simt, știu că sunt sortit neîmplinirii în iubire, pentru că prea de multe ori am fost înșelat, semn că nu are niciun rost să mai visez la împlinire, știu că locul meu e undeva uitat de lume și de oameni, un ciot uscat bătut de vânt și ploi, în mijlocul unei păduri pline de viață, asta pentru a învăța până la capăt lecția smereniei. De multe ori mă consideram mai grozav decât aproapele meu, credeam că eu fac lucruruile mai bine decât alții, că sunt mai bine pregătit, că văd lucrurile altfel decât cei care le văd greșit, că am rezervat un destin aparte, cu reușite pe multiple planuri. Totul e în van, nu mai contează nimic, te-ai luptat să ajungi undeva, te-ai bucurat când ai ajuns, ți-a trecut și ai uitat toată starea de atunci. Ai căutat după aceea altceva, ai obținut acel ceva, te-ai bucurat o vreme, după care ți-ai dorit altceva și tot așa până când, într-o zi, cineva, chiar dacă, aparent, te-a întristat prin atitudinea lui, a avut marele merit de a te fi trezit. Mulțumesc aceleia care a reușit să facă asta, arătându-mi că de fapt, eu nu sunt nici o persoană iubită, nici o persoană care poate fi iubită, nici o persoană care merită să fie iubită, nici un profesor bun, nici un poet bun, cu perspectivă, nici un frate generos, nici un fiu de care poți să fii mândru, ci un fir de nisip spulberat la cea mai mică adiere de vânt. Mulțumesc nespus pentru brusca, dar necesara trezire din somnul profund al ego-ului care tot timpul mă mințea, spunându-mi că sunt cine, de fapt, nu am fost și nici nu voi fi vreodată. Și ochii tăi sunt veșnic triști.